Orient Express- expresia rafinamentului feroviar

 by Sofia Flori

Primul tren Orient Express a fost pus in functiune la 5 iunie 1883 si unea Parisul de Constantinopol, trecand si pe la noi prin tara, intrand pe  la Jimbolia, apoi trecand prin sud vestul si sudul tarii  pana la Giurgiu, unde calatorii trebuiau sa se imbarce pe un feribot catre  Bulgaria si mai apoi spre Constantinopol.

La izbucnirea  primului razboi mondial trenul nu a mai circulat.
Express- ul a revenit in anii 1930 cu diferite rute (aceasta a fost si perioada de glorie ) si si-a recapatat reputatia pentru luxul si confortul pe care il oferea. Apoi a urmat cel de-al doilea Razboi Mondial si din nou trenul  a fost suspendat dar a supravietuit pana in zilele nostre pe diferite trasee, care se modificau dupa regimurile politice ale acelor vremuri dar si  rutele erau neregulate, pe distante variabile.

In Romania, Orientul Express a ajuns in perioada comunista, in anul 1983 in statia Baneasa, fiind atent supravegheat si monitorizat de autoritatile de atunci.

Celebrul tren are 15 vagoane, care au fost  construite  prin 1920- 1930 si  parcurge o data pe an ruta  Paris - Istambul  trecand prin 7 tari in 6 zile.

In septembrie  2012 a  ajuns in Gara de Nord cu o intarziere uriasa ( doar mergea prin Romania) si chiar si asa, a fost asteptat de foarte multe persoane dornice sa il cunoasca, printre care si eu. 

A ajuns in gara ( Gara de Nord ) cu o locomotiva obisnuita, de-a noastra, albastra  (l-as fi preferat cu alt tip de locomotiva),  urmat de  celebrele vagoane luxoase decorate cu ornamente aurii, care sclipeau printre razele  soarelui. Nu am avut voie sa ne apropiem pana ce  nu au coborat toti calatorii din tren - dar puteam admira insa exteriorul, si totusi, strainii, oameni distinsi, zambeau vazand agitatia si curiozitatea care ne-a cuprins pe toti din jurul trenului.

Un domn ne facea cu mana de la fereastra unui compartiment, probabil  si el amuzat de "nebunia" care se desfasura pe cele doua peroane ale Garii de Nord, noi toti de acolo: copii, parinti, bunici, jandarmi, politisti si alti, eram "inarmati" cu aparate de fotografiat/ telefoane  incercand sa prindem macar intr-o poza un coltisor din acest luxos tren.

Dupa ce agitatia a luat sfarsit, ne-a fost dat voie sa ne apropiem de tren, dar in interior tot nu puteam vedea mai nimic. Doar pe ici pe colo, a mai ramas cate un geam neacoperit si se putea vedea putin din mobila interiorului.  Decoratiunile si ornamentele exterioare sunt simple si cu gust, toate aurite.

Florentina Cojocaru are o pagina de FB unde posteaza imagini din calatoriile ei.
Multumim Flori si la multe calatorii frumoase!

Cetatea de Colț- cuibul de vulturi al lui Jules Verne

Cetatea de Colț este unul din acele locuri din România despre care îmi place să scriu: ascunse, inedite, fermecătoare și... misterioase.

Stă la baza fascinantei povești a lui Radu Gorj și Orfanik, din Castelul din Carpați al lui Jules Verne. Și dacă vă mai aduceți aminte din copilăria marcată de romanele marelui scriitor,  de descrierea văii Jiului și a Hațegului, a depresiunii Petroșani și a Alpilor Transilvaniei, ăsta este locul!

Asemănările găsite de scriitorul Ion Hobana în ,,20000 de pagini în căutarea lui Jules Verne"( 1979)  sunt izbitoare, iar imaginea din ediția franceză și fotografia colțului de deal  indică una și aceeași cetate, aflată pe Dealul Gorganu, după Jules Verne.

Zona de ieșirea râului ...Râușor din defileul pe care-l sapă în șisturi cristaline în contaforturile de nord ale masivului Retezat, este una splendidă, și aparține comunei Râu de Mori din județul Hunedoara. Urmați indicatoarele din drumul național Hațeg-Caransebeș, care vă vor duce și către Cetatea de Colț, și Mănăstirea Colț dar și spre ministațiunea Râușor, pe un drum asfaltat care șerpuiește prin defileul mai sus amintit.

Cuibul de vulturi al lui Jules Verne, despre care se spune că ar fi călătorit prin România pe la mijlocul secolului al XIX lea, este situat pe un pinten cristalin de stâncă spre care urcă o potecă, cale de vreo 35-40 de minute. Poteca pleacă de lângă podeț, acolo unde, în roman era Casa Vânătorului, și vă plimbă agale, cu urcuș lin, printr-o pădure de fag liniștită și destul de deasă. Sus, însă, ți se taie respirația. Parcă ai fi urcat pe Moldoveanu, iar bucuria și adrenalina îți inundă toate simțurile.

Oriunde privești peisajul îți surprinde vederea, într-un mod cu totul nou. Spre sud este Reteazul cu  spinările greoaie ale munților gârboviți de păduri, spre nord întinsa depresiune a Hațegului cu lacurile de acumulare de la Clopotiva, în jos râul, care deși este numit Râușor este un adevarat campion al eroziunii, reușind să se adâncească cu câteva sute de metri în micașisturile și gnaisele carpatice, iar sus sunt doar norii și...vulturii.

Povestea adevărată a castelului din satul Suseni, își are rădăcinile în secolul al XIV lea, când zona aparținea familiei de boieri români Cânde, aceeași care au ctitorit și Mănăstirea Lupșa din Apuseni, dar care sub numele de Kendeffy în secolul al XV lea, au devenit boieri maghiari protestanți.
Familia Cnezilor Cânde, este una dintre cele mai vechi familii boierești din aceasta zonă, strămoșii lor având latifundii încă din secolul al XII lea.

Mulți nobili au luptat împotriva năvălirilor turco-tătare sub comanda lui Iancu de Hunedoara, perioadă în care aceștia primesc și obligația de a apăra vama de la  Poarta de Fier a Transilvaniei, cunoscută trecătoare dintre Banat și Transilvania, care le aducea și venituri importante.
În aceste condiții familia își permite să întărească Cetatea de Colț, cu ziduri groase și înalte, clădite pe pintenul stâncos, unde era un donjon pătrat și două turnuri poligonale cu metereze.
În caz de primejdie, se ridica podul mobil care lega cetatea de zona de jos, iar stăpânul se adăpostea în donjon. Se vorbește și despre tuneluri care ieșeau pe sub munte în valea râului sau în sat, unde se află și câteva grote destul de adânci, aceste legende fiind folosite în roman și de Jules Verne.

Oricum, una este să vizitezi o cetate feudală și să afli de cine și în ce scop a fost construită, și alta este să mergi pe urmele celui mai mare scriitor de science-fiction din lume, către turnurile care l-au inspirat  și la îndemnul iubitei sale secrete,  Luiza Teutch, o româncă (!?) din Homorod, cunoscută în Franța, la Amiens.

Iubirile secrete dau naștere întotdeauna la mari opere literare, nu că aceasta ar fi fost, dar suntem totuși români, și deci, în acest caz putem fi subiectivi.

Sfinxul de Topleț- Defileul Dunării, sau imaginea înșelătoare a unei stânci

Scriam în postarea cu ,,fețele stâncoase ale Carpaților", despre Sfinxul de Topleț, și că se poate observa din drumul național E70.

Ei bine, am ajuns în zonă și am fotografiat stânca aceasta calcaroasă care iese în evidență, chiar de la ieșirea din localitate și... pauză.

Ori nu m-am poziționat eu bine- și asta încă o cred- ori ,,sfinxul este o șarlatanie, pentru vânătorii de senzațional.

Cartea domnului Iuliu Florareș, din care m-am inspirat pentru postarea despre care am vorbit mai sus, prezintă o serie de imagini ciudate și interesante în același timp, așa că vă recomand să parcurgeți lista cu fețele megalitice din România.

Până una alta, comparați imaginile.

Rezervația de zimbri Hațeg- Pădurea Slivuț

 by Sofia Flori

Rezervatia de zimbri Hateg din padurea Slivut  se afla la marginea orasului Hateg.  Din DN66/E79  (drumul care trece prin Hateg si merge catre Deva), se face stanga, si de aici  mai sunt 3 km pana la intrarea in rezervatie, drumul fiind asfaltat dar pe unele portiuni sunt  crapaturi / denivelari si asfaltul "a luat-o la vale ".
La poarta rezervatiei este o cabana, o parcare  si un vanzator ambulant cu diferite  racoritoare  si cateva suveniruri despre zona (bineinteles, unele la suprapret), iar de aici incepe mersul pe jos, cam un 1 km pana la "culcusul" zimbrilor.

Aici au fost adusi pentru prima data in tara noastra, o pereche de zimbri din strainatate, din Polonia, in anul 1958.

Imediat ce am intrat  pe drumul prin padure, am descoperit o portiune  urata, plina de gunoaie si mizerii de toate felurile ....si doar un singur cos de gunoi. Mizeria pe care am intalnit-o pe aici nu este din vina celor care ingrijesc rezervatia (nu in totalitate ), ea este facuta de catre ....turisti (!?) - in cea mai mare parte. De ce nu or avea grija de acel loc nu ii pot intelege, de ce si-or bate joc in halul asta de natura si de ceea ce ii inconjoara - iarasi nu pot intelege ?

Am ajuns la tarcul unde zimbrii erau  tinuti. Eu m-am asteptat sa fie un loc imens in care abia sa se zareasca zimbrii, cu multa vegetatie si pomi, mi-am imaginat chiar ca, poate va trebui sa ma pierd prin padure ca sa vad un animal, dar nici pe departe nu a fost asa. Rezervatia cred ca incepea undeva pe la jumatatea drumului din padure (cam pe acolo am zarit primele garduri care erau "acoperite " de vegetatie ) iar mai apoi am dat de o poarta din fier si gardul din lemn ce imprejmuieste locul unde stau linistiti zimbrii. Nici aici situatia nu era prea frumoasa (din nou, pe poteca erau gunoaie lasate (cred) tot de catre turisti), dar in interiorul tarcului era curat, zimbrii aveau mancare, apa, umbra;  majoritatea leneveau la umbra pomilor care ii ferea de soarele dogoritor  de afara, doar un singur animal mascul s-a ridicat pentru a fi admirat - era imens si dupa ce si-a dat seama ca noi, vizitatorii, nu ne saturam sa-l privim si probabil ca am vrea mai mult de la el -  s-a trantit in nisip pentru a-si face" o baie necesara " si ca sa  ne ofere un spectacol reusit. 
Dupa aceste scena frumoasa, ne-a incantat  puiutul de zimbru - cel care a fost nascut anul acesta in ziua de Rusalii, el era cel mai vioi si dupa ce s-a ridicat din  iarba "zburda " de colo colo.

Chiar daca pe panoul informativ scria ca aici se gasesc 6 zimbri, eu am numarat vreo 11 sau 12 (sper doar sa nu ii fi numarat de prea multe ori :) ) ....dar 6 sigur nu erau, vizibil si tot pareau mai multi.

Chiar daca in aceasta rezervatie mai sunt si cateva minusuri (cele facute in mare parte de catre turisti ) merita o vizita, este un colt de natura pe care trebuie sa il respecta , este o zona accesibila din punct de vedere turistic (fiind in apropierea unui drum european si foarte aproape de un oras), aici se pot vedea unele dintre cele mai mari animale.

Rezervatia se poate vizita in fiecare zi, de luni pana duminica de la ora 8  la ora 20 iar taxa de intarare este de 6 lei /adult si 4 lei cei care beneficiaza de reducere , asa ca, cei care aveti drum prin Tara Hategului nu ratati acest obiectiv.

 Florentina Cojocaru are o pagina de FB unde posteaza imagini din calatoriile ei.
Multumim Flori si la multe calatorii frumoase!

Mocănița din Apuseni. Abrud-Roșia Montană

 by Sofia Flori

Mocanita din Ardeal, asa cum ii spun cei din zona, facea legatura intre Turda si Abrud, calea ferata  ingusta fiind construita intre 1911-1913, avea 21 de statii si trenul circula cu o viteza de 40 km/ora, dar  in anul 1997 sau 1998 a fost desfiintata pentru motivul ca nu mai era rentabila. De cand nu s-a mai circulat, linia ferata  s-a degradat si in multe locuri a devenit impracticabila si deci, nefunctionala.

Din 2005, un investitor strain (austriac, cred) a incercat sa refaca tot ce tine de mocanita si de traseul acesteia  si i-a reusit!!! Asa ca  iata - ma, in 2013, august, de zilele Abrudului , m-am bucurat de o frumoasa, scurta si minunata plimbare cu mirifica mocanita. 

De la rudele care locuiesc in Ardeal am auzit, de multe ori, povestind  cum mergeau catre Turda cu aceasta mocanita si ca drumul dura cam o zi intreaga.

Desi,  initial,  s-a spus ca trenul va circula intre Abrud si Campeni cand am ajuns la gara din Abrud, mi s-a spus ca va merge doar pana la Rosia Montana, neputand sa mearga pana la Cimpeni deoarece peste linia ferata s-a turnat asfalt (!!!) de catre anumite persoane care nu aveau nici un drept sa faca asta. Pacat !!!

Era putin trecut de ora 11 dimineata, si mocanita abia se intorsese din prima cursa (prima plecare a fost la ora 10 ), asa ca am zabovit un pic pe langa ea, am cercetat-o, am admirat-o... si am vazut-o facand manevrele de schimbare a macazului, de alimentare cu apa din masina pompierilor, de alimentare cu combustibil solid si bineinteles scotand muuuult, muuult abur la schimbarea macazului (nu doar atunci dar asa am avut eu impresia:)). Printre toate aceste necesitati, am incercat sa-i "descos " pe cei 3 barbati care aveau grija de mocanita in acea zi, dar nici ei nu stiau prea multe - doar ca  circulatia trenului in viitor  va fi doar cu anumite ocazii sau evenimente.

Se adunase deja o multime de oameni dornici de plimbare, copii mici  cu parinti/bunici  dar si cativa straini care erau foarte incantati de acest tren.

La ora 12 fix, ne-am ocupat locurile in vagoane si am pornit la drum...., locomotiva nemteasca pe  care  se putea observa anul de fabricatie, 1917 , la Munchen, avea sa ne conduca printre peisaje minunate, dealuri inverzite si pline cu fan; o portiune pe unde mergea trenul parca era un fel de padurice (un desis interesant cu multi "pomisori ") , pentru ca mai apoi sa circule putin si pe marginea soselei, iar masinile care treceau, imediat se opreau sa-i faca o poza celebrei mocanite  sau unii soferi claxonau si mocanita le raspundea cu un suierat puternit insotit de o "boare"de abur.

Timpul petrecut in tren, nici nu stiu cand a trecut si am ajuns in gara de la Rosia Montana (normal ca a trecut repede, doar peisajul te incanta la maxim si suieratul locomotivei te facea sa uiti de timp ). Cred ca la cap de linie a stationat vreo 10 minute, timp in care locomotiva si-a schimbat locul.

Traseul inapoi a fost la fel de frumos, doar ca am ajuns mult prea repede la destinatie. Pe o parte era bine, aveam multe obiective de vizitat in acea zi, dar pe alta parte nu as fi vrut sa se termine plimbarea.

Ajunsa la destinatie, controlorul mi-a dat voie sa ma urc in locomotiva si sa "claxonez" si eu. Ah, ce mi-a placut! Eu si cei mici, nu ne dadeam dusi din locomotiva cu toate ca era foaaarte cald inauntru.

Intr-un final, cu greu m-am despartit de frumosul tren si mi-am promis ca data viitoare sa pot merge ....de ce nu, pana la Turda. Indiferent cum va fi, cu siguranta ma voi mai plimba cu mocanita ardeleneasca!

Plimbarea de la Abrud si pana la Rosia Montana a durat o ora si am platit 10 lei /persoana /adult, copiii aveau reducere. In acele 2 zile de week-end, trenul a circulat din 2 in 2 ore, pana la ora 18.

Gara din Abrud se afla la iesirea din oras, spre Rosia Montana, pe partea stanga a drumului, dupa ce se trece pe langa ultima biserica, se face o straduta neasfaltata dar in stare buna, iar in capatul ei se vad liniile ferate si un mare depozit cu lemne. 

Florentina Cojocaru are o pagina de FB unde posteaza imagini din calatoriile ei.
Multumim Flori si la multe calatorii frumoase!

Avrig( jud. Sibiu)- obiective turistice pe valea Oltului

 Avrigul este unul dintre orasele judetului Sibiu,  situat in sudul acestuia, atestat documentar din 1364,  dar devenit oras  mult mai tarziu, in 1989. Are in jur de 14 000 locuitori dupa recensamantul din 2002.

Se afla pe valea Oltului, la poalele muntilor Fagaras, pe drumul national 1, la 26 km de municipiul Sibiu, fiind invecinat la nord cu comunele intemeiate de sasi Rosia si Nocrich, la est cu localitatea Porumbacu de Jos, spre vest cu comuna Racovita si orasul Talmaciu, iar la sud cu muntii Fagaras unde domina crestele: Suru(2281 m), Budislav(2371 m), Ciortea(2426 m) si Scara(2308 m).

Dincolo de datele statistice si de pozitie, in zona se intalnesc numeroase obiective turistice cum ar fi: fortificatia medievala de la Avrig- Racovita; urmele arheologice ale unui cimitir de incineratie daco- roman, la Bradu ce dateaza se pare din secolul II/III;

palatul de vara Brukenthal cu gradina acestuia, toate construite in stil baroc in 1771, resedinta de vara a baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei (in paragina prin grija autoritatilor si Ministerului Culturii, vazut cu ocazia vizitei mele la Herghelia de la Sambata); biserica lutherana construita in anii 1270-1280 si fortificata in secolul XVI; biserica ortodoxa construita in 1762, cu picturi murale realizate de fratii Ionascu si Pana, cu hramul Duminica Floriilor; muzeul etnografic cu o colectie de vesminte din zona si care functioneaza din 1971; casa memoriala Gheorghe Lazar, fondator al invatamantului in limba romana, cu obiecte ce au apartinut carturarului; valea Avrigului, aflata in plina dezvoltare a infrastructurii turistice sau Cabana Neamtului de unde putem pleca in drumetie pe diferite trasee in zona masivului Fagaras.

Aici puteti alege unul din aceste trei trasee:

1. Avrig- Izvorul Florii- Suru- lacul Avrig- Negoiu- Balea;
2. Avrig- Poiana Neamtului- cabana Barcaciu- Negoiu;
3. Avrig- Poiana Neamtului- cabana Barcaciu- lacul Avrig- Suru.

In orasul Avrig, care se identifica cu numele marelui carturar Gheorghe Lazar, personalitate a culturii romanesti, veti descoperi aerul acela misterios al oraselelor transilvane de tip burg. Cei aflati in concediu sau chiar in trecere(sau in prag de concediu) ar putea gasi utila aceasta selectie cu pensiuni din avrig.

Orasele de tranzit, va ofera de multe ori locuri placute, mai ales daca stiti sa le cautati si daca sunteti bine informati.

Stânca Babacai, Castelul Golubac, Cetatea Trikule și Cetatea Drencova- Defileul Dunării

În jumătatea de vest a Defileului Dunării, după Dubova, obiectivele turistice țin mai mult de prezența ruinelor unor cetăți sau de apariții ciudate din apele Dunării. Între acestea, care se pot vedea din drumul național (DN 57) care șerpuiește pe malul stâng al Dunării, se disting Stânca Babacai, ruinele cetății Trikule, cele ale cetății Drencova sau Dranko și Castelul Golubac de pe malul sârbesc.

Stânca Baba Caia(Babacai, Baba Gaia sau Baba Geea) este o apariție ciudată, relativ aproape de malul românesc, cu o înălțime de 7 metri, la nivelul normal al Dunării în defileu, și care este singura apariție de acest gen de pe toți cei 140 de kilometri dintre Baziaș și Gura Văii-Porțile de Fier. Ea reprezintă un martor de eroziune, calcaros, de vârstă cretacică, rămas din vechea albie plină de gherdapuri, după cum le spunea Al. Vlahuță, în fapt zone strâmte prin care apa curgea vijelios.

Prezența ei a generat tot felul de legende locale, ba chiar unora le-a aprins așa de tare imaginația, încât au inclus-o în categoria așa numitelor simulacre ale civilizației pelasgilor, asociind numele de Baba Geea - Mama Pământ, cu Dochia lui Zamolxe de pe Ceahlău.

Legenda cea mai întâlnită este aceea a unei iubiri imposibile dintre o turcoaică care trăia în Cetatea Golubac, și un tânăr chipeș, comandant român, care conducea una din cetațile de pe malul romănesc, Sf. Ladislau sau Cula, și care o răpește pe aceasta când paza era mai slabă. Beiul cetății Golubac cucerește cetatea Cula, omoară soldații iar pe cei doi îi leagă de stânca Babacaia să moară în chinuri de foame și de sete.

O găsiți sau mai bine zis o vedeți în apropiere de  Moldova Veche, după o cută a drumului vă răsare în față, așa că nu o puteți rata.

Despre cetatea Golubac un foarte bun articol pe blogul Traveling Hawk .

Cetatea Trikule( Tri Kule, Trikule, Tri Cule, Trei Cule), înseamnă de fapt trei turnuri și repezintă ruinele unei cetăți ridicate în secolul al XIV lea de către Banul Petru Petrovici, împotriva semilunei otomane care amenința din ce în ce mai mult această parte a Balcanilor istorici. Inițial, două turnuri erau pe un nivel superior de stâncă la o oarecare distanță de Dunăre, iar cel de-al treilea era pe mal. Cele trei turnuri erau așezate sub forma unui triungi ipotetic, din care astăzi se mai păstreaza turnul nr. 1 și 2, primul cu o înălțime de 10 m, iar al doilea de 11 metri.

Ruinele sunt accesibile  din Șvinița, 4 kilometri aval de aceasta localitate, sunt pe un fel de pinten al malului așa că nu pot fi ratate. Atenție la drum, căci porțiunile cu asfalt curat, alternează cu porțiuni cu pietriș sau decopertate care așteaptă asfaltul, ce nu mai vine de vreo trei ani!!!

Cetatea Drencova sau Dranko, este și ea o apariție ciudată, în apropiere de șenalul navigabil, unde câteva ruine ies din apă, pe o lungime de max. 12 -13 metri. N-am știut ce sunt până n-am ajuns acasă și m-am documentat. Se pare că se păstrează doar zidurile vechii biserici din incinta cetății. A fost construită în secolul al XV lea, de către cavalerii germani iar apoi a aparținut familiei Hunedoreștilor. A fost incendiată și distrusă în mai multe rânduri de oștile turcești, deși era puternic fortificată, cu ziduri groase și înalte de 15 metri.

Ruinele sunt vizibile de pe drumul național 57, în apropierea localității Berzasca. Drencova fiind un sat, inundat acum de apele fluviului, care a aparținut acestei comune. În câțiva ani acestea vor fi amintire, pentru că eroziunea fluviului subminează baza aflată în apă, așa că puțini se vor mai bucura să le vadă.