Un drum desfundat, cu pietre albe
de calcar răsfirate pe marginea lui, ne conduce spre cea mai înaltă aşezare
permanentă din ţara noastră (1300-1400 m), spre crângul sau cătunul Casa
de Piatră, din inima Munţilor Apuseni.
Lăsăm în urmă izbucul cu poveste
tristă al Tăuzului şi urcăm spre înălţimile calcaroase ale Bihorului. După ce
ne strecurăm printre cheişoarele Gârdei Seci, ne întâlnim cu pârâul Spurcat şi
cu cel al Vulturului şi în cele din urmă (cu)prindem cu privirea câteva căsuţe,
străjuite de albul stâncilor care dau numele crângului, acolo unde moţii şi-au
găsit culcuş.
Casele izolate,
legate prin poteci, sunt rispite pe tăpşanul calcaros, printre culturi de
picioci sau barabule şi câteva fire de câripă( cânepă), sunt case simple fără
garduri şi fără curte. Aici, şoproanele
caselor sunt așezate faţă în faţă, semn că două familii de moţi şi-au legat
destinele, aici în creierul munţilor, ca să răzbată mai uşor iernile cele
aprige.
Trecem
la pas, prin cătun şi dăm bineţe bărbatului ieşit pe prispă să-şi pregătească
coasa, ocolim grajdul şi livada cu meri semipădureţi, iar lucrurile se întâmplă
natural, chiar dacă mai aveam puţin şi intram în casa omului.
Ne facem drum pe
lângă grajdurile ce au peste şindrila putrezită, un strat gros de muşchi de pădure
crescut acolo, bun izolator termic pentru animale. Din loc în loc, trei fire de
iarbă iţite ca niște antene bătute de briza de dimineaţă în urcuşul ei neastâmpărat
catre vârfuri, rup monotonia acoperișului rustic.
În
mijlocul aşezării se mai află, încă, vechea bisericuţă cu acoperişul găurit de
trecerea timpului, abandonată lângă noua biserică, mică şi ea şi care ocroteşte
cele 22 de familii aciuate în poiana mărginită de molizi falnici, şi de
stâncile Culmii Crestăturii.
Cineva
de la Muzeul Satului, a dorit odată să ia bisericuţa veche de secol XIX şi să o
ducă la muzeu, dar proiectul s-a împotmolit, iar acum este prea târziu să mai
salvezi ceva din tradiţia creştinească a locurilor.
Hărnicia şi curajul moţilor care au
,,lăzuit"(defrişat) pădurea, munca grea la coasă prin poienile răspândite
pe abrupturile carstice, puţinele animale pe care le au, iernile foarte lungi
îndurate sau izolarea, nu i-au descurajat câtuşi de puţin. Sunt elementele care
i-au întărit, de aceea sunt sfătoşi şi ospitalieri, precum bătrânul de la prima
casă de la drum, care nu mai conteneşte cu întrebările şi cu rememorarea
întâmplărilor de pe munte.
O
nedeie din mijlocul verii, ce are loc cu o săptămână înaintea Târgului de fete ( duminica dinspre 20 iulie) de pe Muntele Găina, înveseleşte şi transformă locul. Pentru ţopii şi
băeşii munteni de pe valea Arieşului, viaţa se desfăşoară de la o nedeie la
alta, ca o unitate de măsură a timpului din afara timpului, nici măcar
Crăciunul şi Paştele nu sunt atât de aşteptate.
În
sunet de tulnic, moţii gătiţi de sărbătoare din Gârda, de pe platourile
Scărişoarei cea cu gheţar sau chiar din Albac, aşteaptă întâlnirea cu muntele
şi tradiţiile, acolo sus, unde muntele pare că atinge cerul.