Re-Descoperă România Episodul 6.Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte

 

101 locuri românești / plecatdeacasa.net

Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte

Sat Ciunget, Comuna Mălaia, Județul Vâlcea, Munții Latoriței, Grupa Parâng, Carpații Meridionali

 

Decembrie 2011

 

Munții Latoriței, sunt necunoscuți, restrânși ca suprafață, destul de înalți și înghesuiți între spinările vânjoase ale Parângului, Lotrului și Căpățânii. Aici s-a țesut o frumoasă legendă care vorbește despre iubirea dintre un păstor sau haiduc pe nume Lotru și o ciobăniță pe numele ei Latorița.

Cei doi, sau cele două(n.b.râuri), reușesc să-și împletească undele după zeci de kilometri în care aleargă paralel de o parte și de alta a acestor munți. Locul de întâlnire se numește, cum altfel ,,Gura Latoriței", și este situat la 30 de kilometri de Brezoi și la 7 km. de Voineasa, în capătul de vest al Țării Loviștei, în inima Meridionalilor.

Chiar dacă are nume de fată, Latorița este un râu viguros, care a reușit să(-și) creeze un defileu cum rar am întâlnit în România. Parafrazând o reclamă celebră, este ,,probabil cel mai frumos defileu din țara noastră".

Nivelul de bază coborât al Lotrului, a obligat Latorița să se adâncească, ferăstruind astfel o vale îngustă în cele mai dure roci existente la noi: șisturi cristaline, gnaise, roci magmatice și calcare cristaline.

Rezultatul geomorfologic te lasă fără suflare, la propiu. O incursiune într-o lume fantastică, bântuită de jgheaburi, pereţi surplombați, ace și țancuri, hornuri  și săritori peste care apa se răsfiră în voaluri de mireasă.  Din loc în loc, apar versanți tiviți de grohotișuri, acoperiți de molizi și de exemplare distinse de larice sau zadă, ori întinse șiraguri de brusturi uriași. Ici și colo mesteceni și fagi se amestecă cu coniferele, lăsând loc și pentru coloanele de piatră cenușie, care se ițesc printre ei.

După satul Ciunget, la 610 metri altitudine, unde se află și centrala hidroelectrica de 510 MW(cea mai mare din țară!), intrați în lumea minunată a defileului Latoriței, prins în chingile Munților Repezi-Părăginosu de o parte și cele ale Târnovului în cealaltă. Este primul și cel mai îngust sector al defileului, unde apa furioasă se agită peste pragurile colțuroase ale rocilor prea dure pentru a fi șlefuite, unde se ascund în marmitele de eroziune păstrăvi iuți și unde în anii '50 se practica plutăritul.

Pe lângă pereții surplombați, mașina își face loc cu greu, pe drumul asfaltat, dar neîntreținut, care duce până la cele două baraje ce întregesc farmecul locurilor  și oferă priveliști unice. Este vorba despre lacurile Petrimanu și Galbenu, lacuri care, paradoxal, îmbogățesc peisajul și nu îl urâțesc, cum se întâmplă în alte locuri. Doar stâlpii schilozi, de înaltă tensiune, obturează imaginea aparatului de fotografiat. Nu pot să-i ocolesc, cadrul îi prinde, stau scheletici pe mijlocul văii, ca niște arătări din altă lume.

La un moment dat, la câțiva kilometri de primul baraj, în zona în care valea se îngustează pentru a doua oară, apare o stâncă de calcar cristalin, peste care un firicel de apă curge ca o lacrimă pe versantul golaș. Se numește, destul de sugestiv, cascada Apa Spânzurată. Multe mici cascade au acum un debit minuscul, pentru că pâraiele din toți munții din jur plătesc tribut lacurilor de acumulare și forței omului.

Pe la Prejbeni, la 7 kilometri după ce am intrat în defileu, drumul se strecoară pe sub versantul Târnovului, pentru a poposi într-o mică depresiune numită Borogeana. După alți patru kilometri se ajunge la lacul Petrimanu, iar sectoarele înguste devin din ce în ce mai rare, pentru a se destinde la capătul traseului, la barajul lacului Galbenu. Deja am ajuns la 1150 de metri, altitudinea primului baraj, așadar am urcat 500 de metri. Drumul continuă pe lângă cele două lacuri spre Iezerele Latoriței și cascada Moara Dracului, alte minuni din munții ăștia frumoși și necunoscuți.

Postarea originală și mai multe poze-AICI

Re-Descoperă România Episodul 5. Cătunul(Crângul) Casa de Piatră, cuibul moţilor din Apuseni

 

101 locuri românești. plecatdeacasa.net

Cătunul(Crângul) Casa de Piatră, cuibul moţilor din Apuseni

Cătun Casa de Piatră, Comuna Arieșeni, Județul Alba, Munții Bihor, Grupa Apuseni

 

Februarie 2011

 

Un drum desfundat cu pietre albe de calcar răsfirate pe marginea lui, ne conduce spre cea mai înaltă aşezare permanentă din ţara noastră (1300-1400 m), spre crângul sau cătunul Casa de Piatră, din inima Munţilor Apuseni. 

Lăsăm în urmă izbucul cu poveste tristă al Tăuzului şi urcăm spre înălţimile calcaroase ale Munților Bihorului. După ce ne strecurăm printre cheişoarele Gârdei Seci, ne întâlnim cu pârâul Spurcat şi cu cel al Vulturului şi în cele din urmă (cu)prindem cu privirea câteva căsuţe, străjuite de albul stâncilor care dau numele crângului, acolo unde moţii şi-au găsit culcuş.

Casele izolate, legate prin poteci, sunt rispite pe tăpşanul calcaros printre culturi mici de picioci sau barabule şi câteva fire de câripă( cânepă). Sunt case simple fără garduri şi fără curte. Aici, şoproanele caselor sunt așezate faţă în faţă, semn că două familii de moţi şi-au legat destinele, aici în creierul munţilor, ca să răzbată mai uşor iernile cele aprige.

Trecem la pas, prin cătun şi dăm bineţe bărbatului ieşit pe prispă să-şi pregătească coasa, ocolim grajdul şi livada cu meri semipădureţi, iar lucrurile se întâmplă natural, chiar dacă mai aveam puţin şi intram în casa omului.

Ne facem drum pe lângă grajdurile ce au peste şindrila putrezită, un strat gros de muşchi de pădure crescut acolo, bun izolator termic pentru animale. Din loc în loc, trei fire de iarbă iţite ca niște antene bătute de briza de dimineaţă în urcuşul ei neastâmpărat către vârfuri, rup monotonia acoperișului rustic.

În mijlocul aşezării se mai află, încă, vechea bisericuţă cu acoperişul găurit de trecerea timpului, abandonată lângă noua biserică, mică şi ea şi care ocroteşte cele 22 de familii aciuate în poiana mărginită de molizi falnici şi de stâncile Culmii Crestăturii.

Cineva de la Muzeul Satului, a dorit odată să ia bisericuţa veche de secol XIX şi să o ducă la muzeu, dar proiectul s-a împotmolit, iar acum este prea târziu să mai salvezi ceva din tradiţia creştinească a locurilor.

Hărnicia şi curajul moţilor care au ,,lăzuit"(defrişat) pădurea, munca grea la coasă prin poienile răspândite pe abrupturile carstice, puţinele animale pe care le au, iernile foarte lungi îndurate sau izolarea, nu i-au descurajat câtuşi de puţin. Sunt elementele care i-au întărit, de aceea sunt sfătoşi şi ospitalieri, precum bătrânul de la prima casă de la drum, care nu mai conteneşte cu întrebările şi cu rememorarea întâmplărilor de pe munte.

O nedeie din mijlocul verii, ce are loc cu o săptămână înaintea Târgului de fete (22 iulie) de pe Muntele Găina, înveseleşte şi transformă locul. Pentru ţopii şi băeşii munteni de pe valea Arieşului, viaţa se desfăşoară de la o nedeie la alta, ca o unitate de măsură a timpului din afara timpului,  unde nici măcar Crăciunul şi Paştele nu sunt atât de aşteptate.

În sunet de tulnic, moţii gătiţi de sărbătoare din Gârda, de pe platourile Scărişoarei cea cu gheţar sau chiar din Albac, aşteaptă întâlnirea cu muntele şi tradiţiile, acolo sus, unde vârfurile stâncoase pare că ating cerul.

N.a- N-am mai ajuns de peste 13 ani pe acolo și nu mai știu dacă drumul extrem de desfundat până acolo a fost cârpit cumva sau dacă casele moților au rezistat impurilor moderne. Dar măcar a rămas această amintire cu crângul din creierii munților unde nu te așteptai să vezi picior de om, ca să nu mai vorbim de case și anexe gospodărești.

Articolul inițial și mai multe poze-AICI

Re-Descoperă România Episodul 4.Stâlpii totemici din Ţara Bârsei. O altfel de cruce la căpătâiul morţilor

101 locuri românești 

Re-Descoperă România Episodul 4.Stâlpii totemici din Ţara Bârsei. O altfel de cruce la căpătâiul morţilor

Sat Satu Nou, Comuna Hălchiu, Județul Brașov, Depresiunea Brașovului, Curbura interioară a Carpaților

 

Noiembrie 2011

 

Undeva în nordul Ţării Bârsei, în judeţul Braşov, am descoperit un cimitir al comunităţii de păstori din Satu Nou şi Crizbav. Până aici nimic neobişnuit. Cimitirul din Satu Nou este situat pe o coastă de deal fiind împărţit în două de o potecă nu mai lată de o maşină. În dreapta lui, se află cimitirul catolic şi evanghelist al minorităţilor maghiară şi germană, iar în stânga cel ortodox, al românilor.

Iată povestea:

Caut şi umblu de vreo jumătate de oră pe drumurile din jurul Bodului şi ale Hălchiului, întrebând în stânga şi în dreapta, cum ajung în Satu Nou. Într-un târziu, după ce intru şi ies de vreo două ori din drumul naţional Sfântu Gheorghe –Braşov şi trec de trei ori  pe lângă fabrica de zahăr, ajung în centrul satului. Întrebările mele despre locaţia cimitirului, lasă cu gura căscată puţinii locuitori ieşiți cu treabă pe străduţele curate și asfaltate. Pasămite că habar nu au ce este la ei în bătătură. Biserica îmi este un bun punct de reper.

Urc pieptiş, cu maşina, vreo sută de metri şi mă opresc lângă o poartă ce stă într-o rână, dotată însă cu plasă şi cu lacăt. Escaladez, legănându-mă de vreo câteva ori înainte şi înapoi apoi sar în curtea cimitirului. Numele de pe cruci şi de pe pietrele funerare sunt  în maghiară şi germană. Am intrat în cimitirul  catolic.

Ordonat, aranjat, plin de flori, ca o grădină în care viaţa şi moartea convieţuiesc(sic!) în bună pace. O femeie, angajată probabil de saşii plecaţi în Germania, încearcă să mă lămurească despre ciudatele ,,cruci” sub formă de totemuri sculptate, care răsar în vreo două locuri, frumos lăcuite şi inscripţionate.

-Sunt obiceiuri vechi, dar nu ştiu ce înseamnă.

-Uitaţi-vă, aici este un om de vază din sat, bogat dar credincios, iar aici un fost preot reformat maghiar.

-Da, văd bine steagul cu alb, verde și roşu.

Dau sărutmâna, şi plec.

Totuşi nu semănă cu ce am văzut în nişte fotografii vechi, dintr-un album cu amintiri turistice. Aşa că fac cale întoarsă, sar din nou portiţa, sub privile interogative ale doamnei, şi trec în cimitirul ortodox. Aici nu escaladez nimic, ci pur şi simplu intru printr-o gaură din gard. Nu ați observat că este o mare diferenţă între felul în care îşi îngrijesc catolicii morții şi cum o fac, sau cum uită unii ortodocşii de mormintele înaintaşilor? Pare o boală naţională.

După mine, mărunţelul meu de şapte ani, începe să fotografieze frenetic toate crucile, florile şi mormintele. Ce i s-o fi părut interesant, nu ştiu. Dar dacă tatăl lui, a găsit de cuviinţă să intre într-un cimitir, ceva, ceva o fi. Nu?

Eu caut altceva, sau mai bine zis, acel ceva.

Pe după câteva de tufe groase cu pir, festucă şi măceş, se iţeşte un un vârf de scândură, umflată de vreme, care stă într-o rână lângă o cruce. În jurul ei, câteva floricele de mustaţa flăcăului, înviorează obiectivul aparatului.

Am găsit ce căutam! Am găsit totemul!

Nu este precum m-am aşteptat, dar este acolo. Asta este cel mai important. În total, în cimitirul acesta ciudat, au mai rămas trei totemuri.

Ce au avut în cap şi care erau resorturile spirituale ale celor ce sculptau pentru morţii de la poalele Munţilor Perşani, asemenea arătări mortuare?

Stâlpii aceştia, făcuți dintr-o singură bucată paralelipipedică de lemn, mărturisesc prin prezenţa lor, legătura dintre românii de aici şi dacii lui Decebal. Stâlpii solari aveau pe ei gravat un cerc, împărţit în opt arcuri egale, precum roza vânturilor. Evident, unghiurile sunt la 45 de grade, adică exact latitudinea țării noastre  dar și unghiul de incidență al razelor solare, în directă legătură cu  solstițiul de vară. Cercul poate reprezenta sfericitatea bolții cerești, iar razele care pleacă din centru pot fi ramurile de brad care amintesc de braduții sau buhașii puși la căpătâiul mortului. Metafora Soarelui o putem  înțelege, dacă o asociem cu viziunea lui Brâncuși despre vestita Coloană a  Infinitului.

Unii stâlpi aveau gravat și un plic închis, privilegiu pe care îl aveau doar cei vrednici de încrederea comunității. Scrisoarea acesta este expresia directă a obiceiului dacilor de a trimite un mesaj zeului lor suprem Zamolxe. Un exemplu clar, care a dăinuit vreme de două mii de ani și care se pierde azi, prin ,,grija” nețămurită pe care o avem față de valorile noastre.

O legatură ciudată, între cultura păgână, paleocreștină și cea creștină, altfel nu se explică alăturarea celor două simboluri: unul creștin CRUCEA și celălalt păgân, STÂLPUL. Povești, frumuseți ascunse, mai vesele sau mai triste există în țară. Rămâne ca după descoperirea lor, să facem ceva să salvăm, ceea ce mai poate fi salvat. Este posibil ca vreo doi nebuni ca mine, să meargă în cimitirul mic, discret și năpădit parțial de buruieni, și să nu mai găsescă nimic. Nimic din ceea ce mai aduce aminte despre credința dacilor despre moarte.

O completare de la Ion Musceleanu:

,,În general, problema stâlpilor totemici, a semnificației și vechimii lor, e deosebit de dificilă. În vremea comunismului, cercetarea istorică era tributară atât formei de cultură predominante (proletcultismul și apoi protocronismul) cât și ideologiei politice. Cred că până la daci e cale lungă, mai ales că în Satu Nou, românii au fost atestati de-abia în Evul Mediu. Ar mai fi și stâlpii de pridvor, la unele case și biserici de lemn, foarte asemănători cu cei funerari. O altă problemă interesantă, pe care ați întâlnit-o probabil e cea a pietrelor de intrare, de obicei așezate în fața porților sau la deschiderea pridvorului. Adesea au forme circulare, unele (dar nu toate) fiind trovanți.  Am mai găsit o gravură cu mănăstirea Cornetu: http://www.imagoromaniae.ro/imagini/mnstirea-cornetu.html

Un alt exemplu este Piatra Teiului, una dintre cele mai importante sculpturi megalitice din Moldova. Aparent, dvs. nu ați surprins chipurile de pe piatră, probabil neștiind. la momentul respectiv, ce să căutați.

O seară bună și încă odată, mulțumesc! Ionuț Muscelean"

Pentru mai multe poze si postarea inițială -AICI

Re-Descoperă România Episodul 3. Muscel de Dâmbovița, un sat uitat din Ţinutul Troiţelor

101 locuri românești 

3. Muscel de Dâmbovița, un sat uitat din Ţinutul Troiţelor de sub munte

 

Sat Muscel, Comuna Moroieni, Județul Dâmbovița, Subcarpații Getici, Muntenia de Nord

 

Septembrie 2011

 

Lângă Moroieni, în capătul nordic al judeţului Dâmboviţa, pe cumpăna de ape ce desparte apele Ialomiţei de cele ale afluentului său Prahova, se află un sat desprins parcă din peisajele şviţeriene, vorba preferată a marelui geograf Ion Simionescu. Dealurile sau muscelele subcarpatice ce colorează cu păduri de fag zona de mijloc a judeţului, cuprind între ele un sătuc unde timpul a rămas parcă în loc.

În încremenirea aceasta de la marginea istoriei, s-au încăpătânat să şălăşluiască vreo cincisprezece familii, care n-au roit-o spre comuna cea mare, cu sanatoriu şi asfalt la poartă (n.a. Moroieni). Cum să siliştească oamenii locul acesta binecuvântat de natură, cu păduri crude de foioase, cu fâneţe grase şi cu pini portocalii peste care atârnă sufocant lianele curpănului de pădure? Cum să părăsească zona, când de o parte a dealului, spre dreapta, curge pădurea, de cealaltă zburdă păşuni şi fâneţe, sus este ciripit de lăstuni şi rândunele, iar jos pluteşti în liniştea matriarhală a Mamei Natură.

Un tablou unicat, cu case vechi, lângă care tronează impunătoare vreo două trei tecitoare, câteva putinele şi zeci de butoaie cu borhot de prune, din care se spune că se obţine cea mai bună ţuică din Dâmboviţa. Locul are un farmec aparte, începând cu drumul ascuns şi bolovănos care urcă brusc şi care nu seamănă nici pe departe cu ceea ce noi numim uliţă şi terminând cu oalele acelea incredibil de curate, ce stau cuminţi pe gardul de lângă bucătaria de vară. Şcoala s-a închis acum doi ani, cei patru copii din cătunul ăsta minunat fac cei cinci kilometri, zi de zi, iarnă de vară, dar şi în vacanţe, pentru că aici nu există magazine. Clădirea veche a şcolii este căţărată undeva pe o coastă de deal şi se ascunde privirii de după câteva ramuri groase de mesteacăn.

Drumul, bunişor o parte, se strică foarte mult în apropiere de sat, este rupt de pârâul ce curge pe la poala dealului. Vreo doi capi de familie şi-au luat ATV-uri şi cu ele înfruntă şi hârtoapele şi nămeţii. Cică vreo doi olandezi au cumpărat pământ şi case vechi în sat. Sigur, ei… au văzut  ce era de văzut sau poate, cine știe, au simţit. Pentru ei tabloul este suprarealist, iar ideea de a locui în el este ameţitoare. Noi, ne mulţumim să ştim că există plaiuri de aşa frumuseţe şi linişte în România. Ţinutul Muscelului dâmboviţean este de fapt un ţinut al apropierii de Dumnezeu, eu i-aş spune chiar Ţinutul Troiţelor.

            Le vezi peste tot, la intersecţii cu cărări de munte, în lungul drumurilor, în faţa caselor, lângă pădure, astfel că, oriunde răsuflă grija de Dumnezeu şi toţi sfinţii cărora li s-au închinat troiţele. O călătorie în timp, o regăsire, o redescoperire a ceva ce este cu adevărat autentic în legătura asta dintre Om, Dumnezeu şi Natură.

Asta am găsit eu la Muscel. Simplitate!

Mai multe poze și postarea originală de acum 13 ani- AICI

Re-Descoperă România Episodul 2. Capela lui Isus din Odorheiu Secuiesc-unică, veche și părăsită

Am rearanjat o parte din postările mele din ultimii 16 ani. Vă invit la un foileton de aproape 100 de articole despre ce ar trebui să vedeți în România aceasta fabuloasă. 

Nota Bene: unii, mai slabi de înger (sic!) se vor ofusca că am scris numele Mântuitorului cu un singur ,,I". Capela fiind catolică și romano-catolicii scriind Isus cu un sigur ,,I",  am crezut de cuviință să respect acest lucru. Nu că ar conta acest amănunt insignifiant în ecuația credinței... Dar, e unii domle'...

1.     Capela lui Isus din Odorheiu Secuiesc-unică, veche și părăsită

 

Municipiul Odorheiu Secuiesc, Județul Harghita, Podișul Târnavelor, Depresiunea Colinară a Transilvaniei

 

Februarie 2010

 

Cine spune că secuii, sașii, ungurii sau rutenii nu sunt tot cetățeni români? Sunt,  fără tăgadă, şi, din păcate,  împrumută metehnele unei naţii prea sensibilă la aspectele materiale şi extrem de dezinteresată de cele cultural-istorice. Această capelă, care ar trebui sa apară în toate ghidurile turistice naţionale- şi veţi vedea de ce- este uitată chiar de către cei din Odorheiu Secuiesc de care, de altfel, aparţine administrativ.

Îmbrăcat bine și echipat cu aparatul de fotografiat, îmi fac timp într-o seară de iarnă şi plec de la hotel spre această minune istorică, aflată nu se ştie unde, la marginea orașului. Întreb la vreo două magazine, unde, contrar prejudecăților etnice tipic românești, mi se răspunde cu multă eleganţă, care este drumul de urmat.

Ajung la capelă într-o jumătate de oră (undeva la marginea oraşului pe drumul către Sighişoara) şi încep să o fotografiez pe dinafară, căci poarta din zidul înconjurător, sprijinit în contraforţi, ferecată bine. În acelaşi timp, îmi spun amărât că iar am nimerit un obiectiv turistic ciudat, de care nu ştie nimeni și pe care l-am găsit încuiat.

Întreb din nou, când ies în strada mare, un localnic despre custodele monumentului şi aflu de la acesta, într-o română aproximativă, că moşul și baba din casa de pe colţ au cheia de la capelă. Îl găsesc pe bătrân, care vorbea binişor româneşte pentru că, se laudă el, lucrase nouă ani la Petrila la mină şi intrăm în cele din urmă în incinta fortificată cu ziduri albe și groase.

M-a izbit imediat aerul rânced, de mucegai rece, ce răzbătea printre băncile joase, cariate şi dintre casetele tavanului cu picturi medievale (casetarea a avut loc în 1677). Am tras puternic aer în piept și îmbătat de întâlnirea cu aşa o minune arhitectonică încep să fotografiez cu nesaț.

Capela are o vechime apreciabilă, de prin secolul al XIII-lea, de când se presupune că este în picioare, fiind la origine capela unui cimitir al secuilor din zona de est a Transilvaniei. Asta o încadrează, fără discuție, în categoria celor mai vechi și mai interesante monumente de acest tip din România. Forma sa este și ea unică în România, de tip cuadrilobat (ca o cruce) și într-un stil care aminteşte de bisericile în stil romanic cu abside semicirculare. Secuii veniți aici prin secolele XII-XIII au închinat capela Inimii lui Isus, în maghiară ,,Jesus Szive ".

Am făcut un exerciţiu de imaginaţie legat de acest monument unic, iar în el vedeam o capeluţă albă, renovată, cu acoperiş de cupru (ultima intervenție de acest gen a vizat consolidarea zidurilor exterioare mâncate de umezeală, de mlaștina din lunca Târnavei Mari, undeva prin 1996). Avea pictura interioară cu motive religioase medievale refăcută, cu zidurile cu contraforţi reclădite, cu casa îngrijitorului/ custodelui încadrată în peisajul turistic şi cu multe lumini şi proiectoare, cu un chioşc cu pliante, cu indicatoare în oraş...

Din păcate, exercțiul meu s-a sfârșit mai repede decât a început, înecat în indolența unor autorități mult mai preocupate de o autonomie iluzorie, decât de promovarea unor obiective turistice unice, atât în limba română cât și în maghiară sau engleză. Ghidurile nu prea pomenesc despre asta, cel mult câteva site-uri din… Ungaria.

Pentru mai multe fotografii urmăriți postarea originală de acum 14 ani- AICI

Re-Descoperă România. Episodul 1. Canaraua Fetii, minicanionul misterios din sudul Dobrogei

Am rearanjat o parte din postările mele din ultimii 16 ani. Vă invit la un foileton de aproape 100 de articole despre ce ar trebui să vedeți în România aceasta fabuloasă.

1.     Canaraua Fetii, minicanionul misterios din sudul Dobrogei

 

Comuna Băneasa, Județul Constanța, Podișul Oltinei, Dobrogea de Sud

 

August 2011

 

Canaraua defineşte în termeni simpli o vale adâncă şi îngustă cu pereţi abrupţi creată în calcare sau loess de râuri, care azi nu mai există. Specifice pentru jumătateta de sud a Dobrogei ,,canaralele” seamănă cu nişte canioane mici, adâncite de nivelul de bază scăzut al locului de vărsare, de obicei într-o zonă cu scurgere interioară (endoreică).

Iată povestea uneia dintre acestea, numită ,, Canaraua Fetii”, o frumuseţe carstică necunoscută şi ascunsă din România:

-Unde-i Canaraua?

-Asta căutaţi? Păi, trebuie să ajungeţi la carieră, iar de acolo, cam la vreun kilometru prin pădure.

-Indicatoare sunt?

-Nimic. Da, o găsiţi ieşind din drumul naţional. E frumos acolo…, mergeam la ghiocei când eram mic.

Cariera

            Găsesc cu greu drumul desfundat care face undeva stânga între Băneasa şi Lipniţa. Intru cu inima în gât de emoţie şi, încet, încet, apar construcţiile dezafectate ale fostei cariere de calcar, care creează peisajul atât de cunoscut de eră postindustrială. Cariera alimenta cu calcar dolomitic combinatul de ciment de la Medgidia, rocă din care se făcea var, ciment şi nu numai. Lunca secată a pârâului rămâne martorul tăcut al pereţilor de beton şi al zidurilor albe de calcar din cariera părăsită. Acestea se cască alb-roşiatică, într-un decor bolovănos, sterp şi arid pe unde mişună şerpii şi guşterii.

Întâlnirea

            Las maşina undeva la umbră şi pornesc iute, pe o caniculă care începea să-şi facă loc peste platoul uşor ondulat care se zărea peste carieră. Păduceii şi carpenii ce invadaseră marginile golaşe aveau dejà frunzele răsucite din cauza căldurii. Un tip transpirat şi cu îmbrăcăminte de miner, îmi răspunde în doi peri, cu oboseala chipului pierdută printre broboane de sudoare, despre locul unde se află canaraua. Se pare că este la fel de surprins ca şi mine să găsească pe cineva pe coclaurii aceştia de-a dreptul subtropicali, care separă România de Bulgaria. După cinci minute de foială încolo şi încoace, găsesc poteca. Mă întâlnesc cu un… preot, care apare de nicăieri însoţit de doi localnici. Zic un bună ziua şi un Doamne Ajută şi întreb cât mai este până la canara.

Răspunsul vine prompt: 1500 de metri pe aici şi 1700 pe partea cealaltă, adică de o parte şi de alta a albiei năpădite de pădure şi de buruieni. Răspunsul este urmat de un potop de întrebări din partea preotului, care nu-şi închipuia cum de ştie cineva din Bacău despre zona asta mirifică, unde el vrea să construiască o mănăstire micuţă. Se pare că răspunsurile mele îl mulţumesc, aşa că mă invită la anul în mica lui mănăstire, pe care o va înălţa sub stâncile cele roşiatice ale minicanionului săpat de râul fără nume.

Între timp, acolo, ca peste tot în sălbăticiile românești, a răsărit o biserică, două, un corp de chili, poate și un arhondaric, un drum asfaltat, un chioșc… N-am nimic cu biserica sau cu preotul, dar este trist, pentru că zona trebuia declarată de mult rezervație geologică, ceea ce ar fi tranformat-o, teoretic, într-un loc unde orice construcție este interzisă.

Canaraua (kanapa, bg.= stâncă)

            Drumul pe poteca, când mai largă, când mai îngustă, parazitată de urzici şi de curpănul liană, l-am făcut în 20 de minute. Zgomotele pădurii cu aspect subtropical veneau peste simţurile mele ascuţite la maxim, auzul înregistra fiecare bătaie de aripi a vreunei arătări, iar urzicarea de pe mâini şi picioare aproape că durea. În cele din urmă, întrezăresc la capătul cupolei de copaci termofili, un luminiş. La ieşirea din pădure mă întâmpină o poiană largă mărginită în stânga de o serie de coloane, tăpșane şi ziduri ruginite de eroziune şi de descompunerea oxizilor de fier.

            Le-am găsit! În sfârşit!

Rămân uimit şi mut în faţa peretului cu straturi de calcar şi dolomite acoperite de o pălărie de loess din care răsar coloane naturale ca nişte clăi de fân petrografice. Ştiam însă că trebuie să ajung şi să văd şi pe dreapta un alt perete, cel opus, al minicanionului şi pentru asta aveam ca punct de reper un lan de floarea soarelui. Într-un final, dau de lan şi în spatele lui, de peretele estic al canaralei, unde se cască niste găuri uriaşe. Seamănă cu peşterile de sihaştri, în fapt nu sunt decât orbitele goale ale unui craniu geologic.

Ei, iată o zonă care trebuie explorată cu pioletul în mână. Altă dată şi cu ceva mai mult timp la dispoziţie, voi străbate regiunea la pas şi poate voi descoperi celelalte minicanioane ascunse din sudul Dobrogei aşa cum este Canaraua lui Olteanu sau mai la nord, Canaralele Hârșovei. Canaralele îţi dezvăluie ce creaţii fantastice pot face râurile din perioadele diluviene cu ploi și inundații majore. Asta chiar dacă azi găseşti doar lunci uscate şi pereţi găuriti pe unde mişună viperele şi unde puştii cu aspect meridional ai localnicilor merg primăvara la cules de urzici sau ghiocei.

Pentru articolul original și mai multe fotografii-AICI

P.S. - Ca peste tot în România, între timp, aici s-a construit un schit, astfel că tot ceea ce am văzut eu în 2011, păduricea subtropicală, lanurile de floarea soarelui, drumul desfundat, aerul acela de sfârșit de lume, a dispărut. Ca să nu mai spun că zona din jurul schitului era( mai este?) rezervație geologică și geomorfologică. Nu doresc să atac pe nimeni din zona bisericii, doar mă întreb dacă nu cumva se putea construi un schit care să amintească de primii pustnici creștini, undeva la intrarea în carieră sau chiar lângă sat?  

Programe de Schimb Cultural: Beneficiile Călătoriilor în Străinătate

Programele de schimb cultural oferă participanților oportunitatea de a explora noi culturi, de a învăța limbi străine și de a dezvolta competențe interculturale esențiale.

Aceste programe sunt esențiale pentru promovarea înțelegerii și cooperării internaționale. Călătoriile în străinătate, parte integrantă a acestor programe, oferă numeroase beneficii, atât pe plan personal, cât și profesional.

Beneficiile Programelor de Schimb Cultural

Unul dintre principalele avantaje ale programelor de schimb cultural este dezvoltarea competențelor interculturale. Participanții învață să comunice eficient cu persoane din diferite medii culturale și să își adapteze comportamentul pentru a se integra mai bine în diverse contexte sociale. Aceste abilități sunt extrem de valoroase în lumea globalizată de astăzi.

De asemenea, programele de schimb cultural contribuie la îmbunătățirea abilităților de comunicare și adaptabilitate. Participanții trebuie să facă față situațiilor noi și provocatoare, ceea ce le dezvoltă capacitatea de a rezolva probleme și de a lua decizii în mod eficient. Aceste experiențe contribuie la creșterea încrederii în sine și la dezvoltarea personală.

Oportunitățile de învățare și creștere personală sunt de asemenea semnificative. Participanții au șansa de a învăța despre istoria, cultura și tradițiile altor țări, ceea ce le îmbogățește cunoștințele și le lărgește orizonturile. În plus, aceștia pot dezvolta relații de prietenie și colaborare pe termen lung cu persoane din întreaga lume.

Nevoile de Recrutare pentru Organizațiile de Schimb Cultural

Pentru a desfășura cu succes programele de schimb cultural, organizațiile au nevoie de personal bine pregătit în coordonarea și managementul acestor programe. Rolurile disponibile includ coordonatori de program, manageri de proiect și specialiști în relații internaționale. Cerințele pentru aceste poziții variază, dar de obicei includ competențe excelente de comunicare, abilități de organizare și experiență în gestionarea proiectelor.

Legătura cu Recrutarea

În contextul digitalizării și al creșterii amenințărilor cibernetice, nevoia de profesioniști în securitatea cibernetică este din ce în ce mai mare. Aceste competențe sunt esențiale pentru protejarea datelor și sistemelor organizațiilor care desfășoară programe de schimb cultural. Recrutarea unor experți în securitatea cibernetică asigură că informațiile sensibile ale participanților și partenerilor sunt protejate împotriva accesului neautorizat.

Rolul Companiilor de Staffing la Distanță și Agențiilor de Recrutare pentru Scrum Master

Companiile de remote staffing company joacă un rol crucial în sprijinirea organizațiilor de schimb cultural, oferindu-le acces la un bazin global de talente. Aceste companii ajută organizațiile să găsească rapid și eficient personalul necesar pentru a gestiona programele de schimb cultural. Colaborarea cu astfel de companii permite organizațiilor să se concentreze pe misiunea lor principală, în timp ce recrutarea și selecția personalului sunt gestionate de experți.

De asemenea, agențiile de scrum master recruitment agencies sunt esențiale pentru succesul programelor de schimb cultural. Aceste agenții identifică și recrutează profesioniști calificați în managementul de proiect și metodologiile Agile, care sunt cruciale pentru organizarea eficientă a programelor de schimb cultural. Experții Scrum Master ajută la coordonarea echipelor și la asigurarea livrării proiectelor la timp și conform specificațiilor.

Concluzie

Programele de schimb cultural oferă beneficii semnificative atât pentru participanți, cât și pentru societate în ansamblu. Dezvoltarea competențelor interculturale, îmbunătățirea abilităților de comunicare și adaptabilitate, și oportunitățile de învățare și creștere personală sunt doar câteva dintre avantajele acestor programe. Cu toate acestea, succesul programelor de schimb cultural depinde în mare măsură de recrutarea personalului calificat și de colaborarea cu companii de staffing la distanță și agenții de recrutare specializate. Astfel, asigurarea unei echipe bine pregătite este esențială pentru gestionarea eficientă și sigură a acestor programe.