Am rearanjat o parte din postările mele din ultimii 16 ani. Vă invit la un foileton de aproape 100 de articole despre ce ar trebui să vedeți în România aceasta fabuloasă.
1.
Canaraua Fetii, minicanionul
misterios din sudul Dobrogei
Comuna Băneasa, Județul Constanța, Podișul Oltinei, Dobrogea de Sud
August 2011
Canaraua
defineşte în termeni simpli o
vale adâncă şi îngustă cu pereţi abrupţi creată în calcare sau loess de râuri,
care azi nu mai există. Specifice pentru jumătateta de sud a Dobrogei ,,canaralele” seamănă cu nişte canioane
mici, adâncite de nivelul de bază scăzut al locului de vărsare, de obicei
într-o zonă cu scurgere interioară (endoreică).
Iată povestea uneia dintre acestea, numită ,, Canaraua Fetii”, o frumuseţe carstică
necunoscută şi ascunsă din România:
-Unde-i Canaraua?
-Asta căutaţi? Păi,
trebuie să ajungeţi la carieră, iar de acolo, cam la vreun kilometru prin
pădure.
-Indicatoare sunt?
-Nimic. Da, o găsiţi
ieşind din drumul naţional. E frumos acolo…, mergeam la ghiocei când eram
mic.
Cariera
Găsesc
cu greu drumul desfundat care face undeva stânga între Băneasa şi Lipniţa.
Intru cu inima în gât de emoţie şi, încet, încet, apar construcţiile
dezafectate ale fostei cariere de calcar, care creează peisajul atât de
cunoscut de eră postindustrială. Cariera alimenta cu calcar dolomitic
combinatul de ciment de la Medgidia, rocă din care se făcea var, ciment şi
nu numai. Lunca secată a pârâului rămâne martorul tăcut al pereţilor de beton
şi al zidurilor albe de calcar din cariera părăsită. Acestea se cască
alb-roşiatică, într-un decor bolovănos, sterp şi arid pe unde mişună şerpii şi
guşterii.
Întâlnirea
Las maşina undeva la umbră şi pornesc
iute, pe o caniculă care începea să-şi facă loc peste platoul uşor ondulat care
se zărea peste carieră. Păduceii şi carpenii ce invadaseră marginile golaşe
aveau dejà frunzele răsucite din cauza căldurii. Un tip transpirat şi cu
îmbrăcăminte de miner, îmi răspunde în doi peri, cu oboseala chipului pierdută
printre broboane de sudoare, despre locul unde se află canaraua. Se pare că
este la fel de surprins ca şi mine să găsească pe cineva pe coclaurii aceştia
de-a dreptul subtropicali, care separă România de Bulgaria. După cinci minute
de foială încolo şi încoace, găsesc poteca. Mă întâlnesc cu un… preot, care
apare de nicăieri însoţit de doi localnici. Zic un bună ziua şi un Doamne Ajută
şi întreb cât mai este până la canara.
Răspunsul
vine prompt: 1500 de metri pe aici şi 1700 pe partea cealaltă, adică de o parte
şi de alta a albiei năpădite de pădure şi de buruieni. Răspunsul este urmat de
un potop de întrebări din partea preotului, care nu-şi închipuia cum de ştie
cineva din Bacău despre zona asta mirifică, unde el vrea să construiască o
mănăstire micuţă. Se pare că răspunsurile mele îl mulţumesc, aşa că mă invită
la anul în mica lui mănăstire, pe care o va înălţa sub stâncile cele roşiatice
ale minicanionului săpat de râul fără nume.
Între
timp, acolo, ca peste tot în sălbăticiile românești, a răsărit o biserică,
două, un corp de chili, poate și un arhondaric, un drum asfaltat, un chioșc…
N-am nimic cu biserica sau cu preotul, dar este trist, pentru că zona trebuia
declarată de mult rezervație geologică, ceea ce ar fi tranformat-o, teoretic,
într-un loc unde orice construcție este interzisă.
Canaraua (kanapa, bg.=
stâncă)
Drumul pe poteca, când mai largă, când mai îngustă,
parazitată de urzici şi de curpănul liană, l-am făcut în 20 de minute.
Zgomotele pădurii cu aspect subtropical veneau peste simţurile mele ascuţite la
maxim, auzul înregistra fiecare bătaie de aripi a vreunei arătări, iar
urzicarea de pe mâini şi picioare aproape că durea. În cele din urmă,
întrezăresc la capătul cupolei de copaci termofili, un luminiş. La ieşirea din
pădure mă întâmpină o poiană largă mărginită în stânga de o serie de coloane,
tăpșane şi ziduri ruginite de eroziune şi de descompunerea oxizilor de fier.
Le-am găsit! În
sfârşit!
Rămân uimit şi mut în faţa peretului cu straturi de
calcar şi dolomite acoperite de o pălărie de loess din care răsar coloane
naturale ca nişte clăi de fân petrografice. Ştiam însă că trebuie să ajung şi
să văd şi pe dreapta un alt perete, cel opus, al minicanionului şi pentru asta
aveam ca punct de reper un lan de floarea soarelui. Într-un final, dau de lan
şi în spatele lui, de peretele estic al canaralei, unde se cască niste găuri
uriaşe. Seamănă cu peşterile de sihaştri, în fapt nu sunt decât orbitele goale
ale unui craniu geologic.
Ei, iată o zonă care trebuie explorată cu pioletul în mână. Altă dată şi cu
ceva mai mult timp la dispoziţie, voi străbate regiunea la pas şi poate voi
descoperi celelalte minicanioane ascunse din sudul Dobrogei aşa cum este
Canaraua lui Olteanu sau mai la nord, Canaralele Hârșovei. Canaralele îţi
dezvăluie ce creaţii fantastice pot face râurile din perioadele diluviene cu
ploi și inundații majore. Asta chiar dacă azi găseşti doar lunci uscate şi
pereţi găuriti pe unde mişună viperele şi unde puştii cu aspect meridional ai
localnicilor merg primăvara la cules de urzici sau ghiocei.
Pentru articolul original și mai multe fotografii-AICI
P.S. - Ca peste tot în România, între timp, aici s-a construit un schit, astfel că tot ceea ce am văzut eu în 2011, păduricea subtropicală, lanurile de floarea soarelui, drumul desfundat, aerul acela de sfârșit de lume, a dispărut. Ca să nu mai spun că zona din jurul schitului era( mai este?) rezervație geologică și geomorfologică. Nu doresc să atac pe nimeni din zona bisericii, doar mă întreb dacă nu cumva se putea construi un schit care să amintească de primii pustnici creștini, undeva la intrarea în carieră sau chiar lângă sat?
.png)
.png)
