Verona mea

Verona este genul de oraș de care cu adevărat te îndrăgostești, la prima simțire. Nici n-are cum să fie altfel. Are farmecul acela, vibrant, seducător, curat-inocent dar misterios, al unei domnișoare îmbrăcate în roșu. Îmi amintește de momentul în care mi-am cunoscut soția...

Dar experiența cunoașterii orașului, începe  cu un părculeț de lângă Arena romană, unde trei moșnegi simpatici chibițează pe o bancă, pe marginea posturii destul de indiscrete, abordată de o domnișoară pentru un selfie.

Este evident că vin acolo zi de zi, e un spectactacol gratuit, pe care orașul iubirii eterne, ți-l oferă cu multă pasiune, chiar dacă atâta mai poți. Să stai și să privești frumosul. Mi-ar plăcea să îmbătrânesc așa...

O fântână aici, o serie de exponate și decoruri pentru o piesă de teatru colo, un mic Colloseum, o inimă de metal în care turiștii se înghesuie să-și facă poze, creionează tandru un tablou în care mii de oameni se simt minunat, se simt împliniți și fericiți. Urmează străzile.

O, da, străzile Veronei sunt un spectacol ambulant, sunt o explozie de vitrine cu haine de firmă și mai ales cu lenjerie de damă( cum altfel!). Străzi cu terase mici, discrete, unde chelneri isteți îți recomandă, o cafea TARE, un cafe coreto con grapa, ca să ai ce povesti acasă.

Piețe aglomerate cu tarabe înșirate ca mărgelele între două statui, sau între două fântâni arteziene, de secol XIX, cu străduțe care pleacă în toate direcțiile, cu produse tradiționale și...mulți magneți. Paste, macaroane și măști, și ziare, și fruncte confiate. O nebunie de dorințe și de simțiri.

Fluviul uman uriaș, nu are  decât o singură țintă. Asta în pofida numeroaselor indicatoare, ce îți arată alte obiective turistice, ale diverselor familii ce au condus orașul, muzee, castele, piețe, statui. Nu, toată lumea merge undeva. Hai că știți. Doar sunteți la Verona.

 La Casa Julietei!

Toată lumea vrea să vadă balconul, casa, micul gang, peretele pe care sunt scrise mesaje scurte de dragoste, micul spațiu interior, pietruit și plin de îndrăgostiți care-și fac selfie-uri.

Pereții gangului, sunt negri și urâți, groși, stratul de vopsea de la markere, miroase urât, iar tinerii se cațără unii pe umerii altora, să ajungă cât mai sus. În acest fel mesajul tău scris, va fi acoperit mai târziu. Dacă aș avea peste doi metri, așa face un bănuț bun aici. Aș scrie pe tavan.

Să zicem că este frumos, dar nu simți nimic. Este prea aglomerat. Ieșirea în strada mare, este ca o gură imensă de aer curat. Privești în sus la arcadele care unesc casele peste stradă și te minunezi de rufele puse la uscat, în modul cel mai natural cu putință.

Dincolo de ziduri, se ițesc turlele bisericilor, construite în toate stilurile și în toate perioadele, iar un turn maiestuos, dreptunghiular, iese în evidență, amintind de campanila de la Veneția. Un alt oraș al iubirii...

Câteva ore furate pentru Verona, n-au cum să ajungă, așa că îți propui ca altă dată să vii si să stai cel puțin două zile, poate mai mult. Să hălăduiești haotic, peste tot, să intre tălpile în caldarâm, să-ți sfârâie gâtlejul după o bere, o Birra Moretti, scumpă ca naiba. Dar să te bucuri că ești acolo și nimic să nu mai conteze. Asta este Verona mea.

Platoul Padiș, Munții Apuseni- o întâmplare cu căluți

Un platou Padiș așa cum mi-am dorit de mult, accesibil pe asfalt, până în inima sa( poate prea accesibil!) aerisit, plăcut, vibrant, cu extrem de multe obiective turistice naturale, unice, de jur împrejur. 
O poiană Glăvoi, plină de corturi, de montaniarzi, de străini, de iubitori de natură, oameni educați și curați cu  mediul. 
O zonă Padiș( cabana) cu pensiuni nașpa, cu cocioabe, cu construcții urâte și neterminate, cu aspectul unei tabere de refugiați. 

Trist, dar nu acolo nu există nicio viziune legată de cum ar trebui să se dezvolte regiunea, din punct de vedere turistic.

Ciobani,  haos, braconaj, maneleală, turiști de ocazie, antreprenori de ocazie, aglomerație. Noroc cu peisajul, cu apropierea Cetaților Rădesei, a Cetăților Ponorului, a avenelor și peșterilor, a cheilor spectaculoase, a Lumii Pierdute sau vârfurilor și crestelor calcaroase, ca cele din zona Galbenei.

Despre aproape fiecare, la timpul potrivit.

Întâmplarea cu căluți are loc la 2 kilometri de de cabana Padiș, într-o curbă unde se face un drum de piatră spre lacul carstic Vărășoaia și mai departe spre Cetățile Rădesei.
Patru căluți, doi masculi și două femele, fiecare așezat cumva invers față de celălalt, stau nemișcați în mijlocul drumului. Coborâm.

Liniștea pădurilor, a peisajului, și cai aceștia veniți de nicunde, parcă din altă dimensiune, ne pătrunde rapid. Copii sparg  liniștea cu agitația lor, caii sunt impasibili.
Abia când începem să căutăm niște pâine și niște cornuri vreo doi cai, ceva mai tineri și mai flămânzi, se arată interesați. În filmuleț, puteți vedea reacția cailor și reacția noastră.

Am mers, așadar,  la lacul Vărășoaia, o surpriză relativ plăcută și în zona cabanei Padiș,  pe drumul asfaltat care se termină în vârful unei serpentine.  Drum care se cere continuat încă 10 kilometri spre Doda Pilii, pentru ca TransApuseana să fie gata.

La întoarcere, caii sunt tot acolo, nemișcați, incredibili, ireali și foarte, foarte blânzi.
După o tură de hribi, la marginea pădurii, ne întoarcem la mașină.
Ce credeți?
Da, ei sunt tot acolo.
Urmăriți filmulețul AICI.

Lacurile Plitvice din Croația- Reloaded, by rain

O regiune unică, carstică, lacustră, aflată în patrimoniul mondial UNESCO, văzută și simțită a doua oară, de data asta pe ploaie. 
O minune cu sute de cascade, de zeci de metri, cu apă turcoaz, cu mulți pești, nederanjați și nepescuiți de braconieri, extraordinar de bine administrată. 
Croația este o țară pentru care am toată admirația, ce reușește să producă milioane de euro doar din turism. 
Parcurile Naționale Plitvice, din inima Croației sunt un loc ce trebuie vizitat, în orice anotimp. Noi am fost vara, dar am văzut și fotografii de iarnă, de toamnă sau de primăvară, toate de premiat. 
Postarea cu informații despre zonă, cu poze cu soare, cu cazare și mâncare din Croația cea mereu surprinzătoare, AICI. Și un filmuleț cu micuța plimbare pe un lac, parte a traseului-  FILM.

Pe o ploaie continuă la Velki Slap- Cascada cea mare

Mănăstirea Arnota, una dintre necropolele Basarabilor

Mănăstirea Arnota  este cu mult mai discretă și mai distinsă, aerisită și oarecum atinsă de o notă de noblețe, decât sora sa mai mare din vale, Mănăstirea Bistrița. 

Poziția sa pe un promontoriu stâncos, situat deasupra cheilor Bistiței Vîlcene, îi conferă aerul acela de cuib de vulturi, cu atât mai mult cu cât bisericuța cu două turle, este ,,apărată" de zidurile și chiliile în care viețuiesc măicuțele.

Mi-a plăcut mănăstirea, mi-a plăcut drumul până acolo, chiar dacă prăfuit și înghesuit de câteva utilaje care bântuiau pe la cariera din inima dealului.

Necropola Basarabilor, are o poveste sau mai bine zis o legendă interesantă, legată de hărțuirea și fugărirea prin dealurile subcarpatice a domnitorului muntean, de către o ceată de haidamaci turci( adică de jandarmi).
Matei Vodă s-a ascuns în acest loc,  într-o mlaștină cu răchită, unde turcii i-au pierdut urma, fiind ajutat de un arnăut( soldat de origine albaneză, mercenar), de unde și numele dealului și implicit al mânăstirii.

În semn de multumire că a scăpat de mâna aprigă a Sultanului, Matei Basarab, ridică acestă minunată mănăstire în care se află și mormântul său, sculptat în marmură albă, alături de cel al tatălui său, vel-vornicul Danciu.

Constantin Brâncoveanu, adaugă pridvorul, restaurează pictura și reface catapeteasma, imprimând bisericii stilul, unic, muntenesc arhitectural, care îi poartă numele, aceasta devenind unul dintre cele mai reprezentative monumente de artă medievală  și din țară

Ziua în care s-a salvat domnitorul era de Sf. Arh. Mihail și Gavril, astfel că aceasta a devenit și hramul mănăstirii, atestată oficial în 1636, chiar dacă pe locul respectiv se pare că mai fusese construită o biserică.

Adăugați aici peisajul, pereții de calcar cu cruci sculptate din zona cheilor( imagini si text -AICI), peștera cu două bisericuțe a lui Grigorie Decapolitul( postare AICI), moaștele mai multor sfinți, priveliștea care se deschide asupra depresiunii  Costeștiului, cea cu trovanții, și aveți imaginea completă a unui așezământ unde trebuie să zăboviți și să vă odihniți oasele și sufletul, într-o călătorie plină de experiențe spirituale intense.

Trieste, un oraș viu la țărm de Adriatică

Mulți au auzit de Trieste ca oraș de graniță, alții deloc, dar și mai puțini s-au oprit aici. Ofertele agențiilor de turism amintesc cumva de castelul Miramare, situat în zonă, pe țărmul mării, obiectiv turistic demn de vizitat, dar nu oferă și alte detalii ,,turistice".

Noi am vizitat centrul și o mică parte din faleză, iar impresia pe care ne-a lăsat-o a fost una foarte bună.
Un oraș viu și relaxat, așa cum scriam și în titlu, linistit, extrem de bine organizat în zona centrală, cu multe străzi ce se întretaie în unghi drept, unde este aproape imposibil să te rătăcești.
Semn că  trama stradală și cvartalele au fost supuse unei sistematizări serioase. Asta și pentru că a fost o bună perioadă de timp principalul port al Imperiului Habsburgic și al treilea ca mărime din imperiu.
Din acest motiv, i se mai spune enclava arhitecturală a Mitteleuropa, în sudul mediteraneean.
Este un oraș cu o structură teutonică în care domină pe clădiri stilul clasic și eclectic, propriu Vienei imperiale.

Un port important, un punct nodal în comerțul dintre sudul și centrul Europei, dintre lumea balcanico orientală și lumea occidentală, rol pe care și-l păstrează și în ziua de azi.

Clădirea sub formă de templu a  bursei, farul, Piața Unita d'Italia, faleza cu ieșire la golful cu același nume, ruinele romane, catedralele catolică și ortodoxă, catelul Miramare, toate sunt obiective de vizitat într-o zi de vară, încheiată cu savurarea unei înghețate absolut fabuloase sau a unei beri pe terasele plutitoare din apropierea centrului, pe canale ce intră adânc în oraș.

Pe scurt un oraș cosmopolit, prosper, curat, plăcut și cald atât cât poate fi un oraș cu iz habsburgic de la Marea Adriatică, situat între Slovenia și Veneția, între Balcani și Italia.

Cula Greceanu de la Măldărești, o frumoasă dar dureroasă descoperire

Măldăreștii Vâlcii reprezintă o chintesență a ceea ce spiritul popular și istoria au de oferit urmasilor trăitori în Subcarpații Olteniei de sub munte. 
Îmi plac și mă fascinează clădirile astea de tip culă( turn/ kulă în limba turcă), felul acesta de a gândi defensiva, de a proteja familia boierului, în perioadele tulburi ale evului mediu fanariot, pare rupt din filmele cu pustiurile Iranului sau cu peisajele pietroase ale Bosniei.
Tip de fortificație, întâlnit, de altfel în toată lumea balcanică, cu precădere la sud de Dunăre și în Orient.

Complexul muzeal Măldărești este extrem de accesibil, situat la 3 kilometri de orașul Horezu, unde se află minunata mănăstire în stil brâncovenesc( articol AICI), singura construcție din sudul țării inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asta ca să înțelegeți că zona merită un circuit intens de vară sau de primăvară, sau de ce nu, de toamnă.
Cu mănăstiri( Frăsinei, Dintr-un lemn, Horezu), cule( Duca, Greceanu,Zătreanu, Bujoreanu), chei( Bistriței Vâlcii), peșteri( Sf. Grigorie Decapolitul), stațiuni( Govora, Olănești), saline( Ocnele Mari) și peisaje rurale de toată isprava.

Cula Greceanu- ca si Cula Duca, despre care am scris AICI- este o clădire simbol pentru zona etno folclorică a regiunii deluroase de sub Munții Căpățînii, și aflu cu dureroasă surprindere că onor consiliul județean( cu litere mici, că așa merită) Vâlcea nu a mai plătit chirie proprietarului pentru clădire, așa că ea este la/de vânzare!
Trist, dar adevărat. Nici nu poate fi vorba să o cumpere, nu-i așa? Nu iese parandărătul celor din ștăbimea politică a consiliului.

Dacă vă amintiți ultimele și intensele secvențe din Aferimul lui Radu Jude, ele au fost filmate în praful și sub copacul falnic din poza  primă a acestui articol. Bine, și Trandafirul galben  și Drumul oaselor și Iancu Jianu, au fost filmate parțial, tot aici. Un loc mirific, o locație excelentă, o minune de grădină și de construcție, de o frumusețe sobră, dar atrăgătoare, respingătoare prin finisajele mai neaoșe și în același timp misterioasă și impunătoare.

Ridicată, se pare, pe la începutul secolului al XVI lea, de jupân Măldărescu, cula a intrat în familia pictoriței Olga Greceanu , abia prin secolul XX. În perioada comunistă a fost restaurată și consolidată, iar în anii 2000 a fost restituită urmașilor familiei Greceanu. Aceștia au făcut o înțelegere cu autoritățile, prin 2008, înțelegere care a căzut, așa cum am arătat mai sus.
Cula Duca din apropiere, întregește ansamblul arhitectural al culelor din Oltenia înaltă, cele mai vizitate și mai interesante din județ. 

Să sperăm că statutul culei Greceanu, va fi acela de construcție unică, de importanță publică, națională, și nu conac de boieri de viță capitalistă. Ar fi o pierdere pentru cultura națională, ar fi încă un exemplu că ne pricepem, al naibii de bine să dăm cu piciorul istoriei.

Bisericuța frumoasă din sat

Trovanți fotografiați într-o curte din sat

Villach, Carinthia sau amintirea unui oraș austriac clasic

Cum toamna se pare că s-a instalat bine mersi pe străzile și în sufletele noastre, recursul la amintirile de peste vară sau de peste veri trecute, este mai acut, mai prezent și bineînțeles mai încărcat de  nostalgii estivale.
Una din ele este aceasta, cu orășelul Villach, unde am petrecut o săptămână super agreabilă, cu vreo 40 de copii, într-o tabără de neuitat, prin 2014.

Carinthia este unul dintre statele federale ale Austriei( 9 la număr), regiune situată în sudul țării, Villach fiind al doilea ca mărime din zonă, un nod important de circulație din zona Alpi-Adriatică.

Cochet, ca scos din cutie, orășelul este refăcut aproape complet după al Doilea Război Mondial, când a fost bombardat de aliați, de nu mai puțin de 37 de ori. Traversat de Drava( Drau- afluent important al Dunării) orașul este împărțit în două, zona pietonală din jurul bisericii și din jurul primăriei fiind principala atracție pentru oricine vizitează acest colț de Austrie, parcă rupt dintr-o vedere cu munți și cu oameni fericiți și relaxați.

Al șaptelea ca populație din Austria, Villach, este de mărimea Romanului sau a Turdei, dar comparațiile se termină aici, pentru că atracțiile turistice din zonă sunt numeroase.
Exemplele cele mai la îndemână ar fi Alpii Gailtal cu Mt. Dobratsch (2166 de metri),  ruinele castelului Landskron, lacul Ossiach, zona Klagenfurt- Worthersee situată la est de oraș, festivalul de muzică și artă plus carnavalul care începe în noiembrie, concursul de ambarcațiuni de pe râul Drava, pârtiile de ski de pe munții din jur, legătura cu Italia prin pasul Tarvisio sau cu Slovenia, tot peste Alpii Carinthiei.

Aerul de burg postmedieval, combinațiile de clădiri noi și ,,verzi", biserica Sf. Jakob cu turnul său de 94 de metri, anticariatele ascunse pe străduțe înguste, micile magazine de flori și pâine, completează ambianța de oraș în care vacanța nu se termină niciodată.

Nu au cum să nu-ți placă statuile așezate la tot pasul, berăriile ascunse în ganguri răcoroase, străzile pietruite pe care merg țanțoși bărbații îmbrăcați în lederhose, femeile frumoase și bine îmbrăcate sau forfota de la magazinele de suveniruri, generatoare ea însăși de calm și de zâmbete.
Știu că ați simțit asta pe oriunde ați trecut prin Austria sau prin Germania, astea sunt bucățele de recreere sufletească pe care nu ni le poate lua nimeni, iar rememorarea lor aduce bucurie și implinire.

Biserica sf. Jakob

Primăria și micul pietonal din fața ei

O clădire de locuințe verde, verde

Drava cea limpede si calm curgătoare

Adăugați o legendă