Mănăstirea Arnota, una dintre necropolele Basarabilor

Mănăstirea Arnota  este cu mult mai discretă și mai distinsă, aerisită și oarecum atinsă de o notă de noblețe, decât sora sa mai mare din vale, Mănăstirea Bistrița. 

Poziția sa pe un promontoriu stâncos, situat deasupra cheilor Bistiței Vîlcene, îi conferă aerul acela de cuib de vulturi, cu atât mai mult cu cât bisericuța cu două turle, este ,,apărată" de zidurile și chiliile în care viețuiesc măicuțele.

Mi-a plăcut mănăstirea, mi-a plăcut drumul până acolo, chiar dacă prăfuit și înghesuit de câteva utilaje care bântuiau pe la cariera din inima dealului.

Necropola Basarabilor, are o poveste sau mai bine zis o legendă interesantă, legată de hărțuirea și fugărirea prin dealurile subcarpatice a domnitorului muntean, de către o ceată de haidamaci turci( adică de jandarmi).
Matei Vodă s-a ascuns în acest loc,  într-o mlaștină cu răchită, unde turcii i-au pierdut urma, fiind ajutat de un arnăut( soldat de origine albaneză, mercenar), de unde și numele dealului și implicit al mânăstirii.

În semn de multumire că a scăpat de mâna aprigă a Sultanului, Matei Basarab, ridică acestă minunată mănăstire în care se află și mormântul său, sculptat în marmură albă, alături de cel al tatălui său, vel-vornicul Danciu.

Constantin Brâncoveanu, adaugă pridvorul, restaurează pictura și reface catapeteasma, imprimând bisericii stilul, unic, muntenesc arhitectural, care îi poartă numele, aceasta devenind unul dintre cele mai reprezentative monumente de artă medievală  și din țară

Ziua în care s-a salvat domnitorul era de Sf. Arh. Mihail și Gavril, astfel că aceasta a devenit și hramul mănăstirii, atestată oficial în 1636, chiar dacă pe locul respectiv se pare că mai fusese construită o biserică.

Adăugați aici peisajul, pereții de calcar cu cruci sculptate din zona cheilor( imagini si text -AICI), peștera cu două bisericuțe a lui Grigorie Decapolitul( postare AICI), moaștele mai multor sfinți, priveliștea care se deschide asupra depresiunii  Costeștiului, cea cu trovanții, și aveți imaginea completă a unui așezământ unde trebuie să zăboviți și să vă odihniți oasele și sufletul, într-o călătorie plină de experiențe spirituale intense.

Trieste, un oraș viu la țărm de Adriatică

Mulți au auzit de Trieste ca oraș de graniță, alții deloc, dar și mai puțini s-au oprit aici. Ofertele agențiilor de turism amintesc cumva de castelul Miramare, situat în zonă, pe țărmul mării, obiectiv turistic demn de vizitat, dar nu oferă și alte detalii ,,turistice".

Noi am vizitat centrul și o mică parte din faleză, iar impresia pe care ne-a lăsat-o a fost una foarte bună.
Un oraș viu și relaxat, așa cum scriam și în titlu, linistit, extrem de bine organizat în zona centrală, cu multe străzi ce se întretaie în unghi drept, unde este aproape imposibil să te rătăcești.
Semn că  trama stradală și cvartalele au fost supuse unei sistematizări serioase. Asta și pentru că a fost o bună perioadă de timp principalul port al Imperiului Habsburgic și al treilea ca mărime din imperiu.
Din acest motiv, i se mai spune enclava arhitecturală a Mitteleuropa, în sudul mediteraneean.
Este un oraș cu o structură teutonică în care domină pe clădiri stilul clasic și eclectic, propriu Vienei imperiale.

Un port important, un punct nodal în comerțul dintre sudul și centrul Europei, dintre lumea balcanico orientală și lumea occidentală, rol pe care și-l păstrează și în ziua de azi.

Clădirea sub formă de templu a  bursei, farul, Piața Unita d'Italia, faleza cu ieșire la golful cu același nume, ruinele romane, catedralele catolică și ortodoxă, catelul Miramare, toate sunt obiective de vizitat într-o zi de vară, încheiată cu savurarea unei înghețate absolut fabuloase sau a unei beri pe terasele plutitoare din apropierea centrului, pe canale ce intră adânc în oraș.

Pe scurt un oraș cosmopolit, prosper, curat, plăcut și cald atât cât poate fi un oraș cu iz habsburgic de la Marea Adriatică, situat între Slovenia și Veneția, între Balcani și Italia.

Cula Greceanu de la Măldărești, o frumoasă dar dureroasă descoperire

Măldăreștii Vâlcii reprezintă o chintesență a ceea ce spiritul popular și istoria au de oferit urmasilor trăitori în Subcarpații Olteniei de sub munte. 
Îmi plac și mă fascinează clădirile astea de tip culă( turn/ kulă în limba turcă), felul acesta de a gândi defensiva, de a proteja familia boierului, în perioadele tulburi ale evului mediu fanariot, pare rupt din filmele cu pustiurile Iranului sau cu peisajele pietroase ale Bosniei.
Tip de fortificație, întâlnit, de altfel în toată lumea balcanică, cu precădere la sud de Dunăre și în Orient.

Complexul muzeal Măldărești este extrem de accesibil, situat la 3 kilometri de orașul Horezu, unde se află minunata mănăstire în stil brâncovenesc( articol AICI), singura construcție din sudul țării inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asta ca să înțelegeți că zona merită un circuit intens de vară sau de primăvară, sau de ce nu, de toamnă.
Cu mănăstiri( Frăsinei, Dintr-un lemn, Horezu), cule( Duca, Greceanu,Zătreanu, Bujoreanu), chei( Bistriței Vâlcii), peșteri( Sf. Grigorie Decapolitul), stațiuni( Govora, Olănești), saline( Ocnele Mari) și peisaje rurale de toată isprava.

Cula Greceanu- ca si Cula Duca, despre care am scris AICI- este o clădire simbol pentru zona etno folclorică a regiunii deluroase de sub Munții Căpățînii, și aflu cu dureroasă surprindere că onor consiliul județean( cu litere mici, că așa merită) Vâlcea nu a mai plătit chirie proprietarului pentru clădire, așa că ea este la/de vânzare!
Trist, dar adevărat. Nici nu poate fi vorba să o cumpere, nu-i așa? Nu iese parandărătul celor din ștăbimea politică a consiliului.

Dacă vă amintiți ultimele și intensele secvențe din Aferimul lui Radu Jude, ele au fost filmate în praful și sub copacul falnic din poza  primă a acestui articol. Bine, și Trandafirul galben  și Drumul oaselor și Iancu Jianu, au fost filmate parțial, tot aici. Un loc mirific, o locație excelentă, o minune de grădină și de construcție, de o frumusețe sobră, dar atrăgătoare, respingătoare prin finisajele mai neaoșe și în același timp misterioasă și impunătoare.

Ridicată, se pare, pe la începutul secolului al XVI lea, de jupân Măldărescu, cula a intrat în familia pictoriței Olga Greceanu , abia prin secolul XX. În perioada comunistă a fost restaurată și consolidată, iar în anii 2000 a fost restituită urmașilor familiei Greceanu. Aceștia au făcut o înțelegere cu autoritățile, prin 2008, înțelegere care a căzut, așa cum am arătat mai sus.
Cula Duca din apropiere, întregește ansamblul arhitectural al culelor din Oltenia înaltă, cele mai vizitate și mai interesante din județ. 

Să sperăm că statutul culei Greceanu, va fi acela de construcție unică, de importanță publică, națională, și nu conac de boieri de viță capitalistă. Ar fi o pierdere pentru cultura națională, ar fi încă un exemplu că ne pricepem, al naibii de bine să dăm cu piciorul istoriei.

Bisericuța frumoasă din sat

Trovanți fotografiați într-o curte din sat

Villach, Carinthia sau amintirea unui oraș austriac clasic

Cum toamna se pare că s-a instalat bine mersi pe străzile și în sufletele noastre, recursul la amintirile de peste vară sau de peste veri trecute, este mai acut, mai prezent și bineînțeles mai încărcat de  nostalgii estivale.
Una din ele este aceasta, cu orășelul Villach, unde am petrecut o săptămână super agreabilă, cu vreo 40 de copii, într-o tabără de neuitat, prin 2014.

Carinthia este unul dintre statele federale ale Austriei( 9 la număr), regiune situată în sudul țării, Villach fiind al doilea ca mărime din zonă, un nod important de circulație din zona Alpi-Adriatică.

Cochet, ca scos din cutie, orășelul este refăcut aproape complet după al Doilea Război Mondial, când a fost bombardat de aliați, de nu mai puțin de 37 de ori. Traversat de Drava( Drau- afluent important al Dunării) orașul este împărțit în două, zona pietonală din jurul bisericii și din jurul primăriei fiind principala atracție pentru oricine vizitează acest colț de Austrie, parcă rupt dintr-o vedere cu munți și cu oameni fericiți și relaxați.

Al șaptelea ca populație din Austria, Villach, este de mărimea Romanului sau a Turdei, dar comparațiile se termină aici, pentru că atracțiile turistice din zonă sunt numeroase.
Exemplele cele mai la îndemână ar fi Alpii Gailtal cu Mt. Dobratsch (2166 de metri),  ruinele castelului Landskron, lacul Ossiach, zona Klagenfurt- Worthersee situată la est de oraș, festivalul de muzică și artă plus carnavalul care începe în noiembrie, concursul de ambarcațiuni de pe râul Drava, pârtiile de ski de pe munții din jur, legătura cu Italia prin pasul Tarvisio sau cu Slovenia, tot peste Alpii Carinthiei.

Aerul de burg postmedieval, combinațiile de clădiri noi și ,,verzi", biserica Sf. Jakob cu turnul său de 94 de metri, anticariatele ascunse pe străduțe înguste, micile magazine de flori și pâine, completează ambianța de oraș în care vacanța nu se termină niciodată.

Nu au cum să nu-ți placă statuile așezate la tot pasul, berăriile ascunse în ganguri răcoroase, străzile pietruite pe care merg țanțoși bărbații îmbrăcați în lederhose, femeile frumoase și bine îmbrăcate sau forfota de la magazinele de suveniruri, generatoare ea însăși de calm și de zâmbete.
Știu că ați simțit asta pe oriunde ați trecut prin Austria sau prin Germania, astea sunt bucățele de recreere sufletească pe care nu ni le poate lua nimeni, iar rememorarea lor aduce bucurie și implinire.

Biserica sf. Jakob

Primăria și micul pietonal din fața ei

O clădire de locuințe verde, verde

Drava cea limpede si calm curgătoare

Adăugați o legendă

Peștera Sf. Teodora de la Mănăstirea Sihla din codrii de argint ai Neamțului

Într-o interesantă drumeție prin zona Văraticului, din această primăvară capricioasă, am hălăduit într-un week-end prin pădurile  binecuvântate de Cel de Sus, din regiunea de poveste a Neamțului. 
Știam de mănăstirile Sihăstriei și de cea din munte, de la Sihla, dar nu aveam idee de micuța grotă unde s-a nevoit, cum se spune, Sfânta Cuvioasă Teodora din pădurile și munții Neamțului.

M-a impresionat locul ales pentru a se izola în rugăciune, mi-a plăcut mult drumul sălbatic, în serpentine, spre mănăstirea Sihla și m-a cucerit povestea de viață a acestei  călugărițe devenită sfântă prin voia Domnului, trecută în calendar la 20 august 1992, și sărbătorită pe 7 august în fiecare an de atunci.

Povestea vieții sfintei( pe scurt)

S-a călugărit de tânără, la o mănăstire din Vrancea (Vărzărești), iar în urma unor evenimente istorice nefericite, legate de invazia turcilor, a ales să plece în regiunea natală, la Vânătorii Neamțului. Aici, a găsit această peșteră, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții, în rugăciune, în pustnicie, ocrotită fiind de un călugăr bătrân, care o spovedea, o împărtășea și îi aducea cele trebuincioase traiului în izolare.

Odată cu moartea călugărului, nimeni n-a mai știut unde se sihăstrise călugărița, așa că Sf. Teodora a ales să trăiască și mai restrictiv, în post și rugăciune.

Vrăbiile de la mănăstirea Sihla, se spune că îi aduceau frimituri de pâine, ceea ce a atras atenția starețului de acolo, care a trimis doi călugări pe urmele păsărilor.

Așa au (re)descoperit-o pe sfântă în grota ei de la piatra despicată, rugându-se, învăluită într-o lumină ireală, aură dumnezeiască care i-a vrăjit dar și speriat în aceeași măsură.

A cerut un preot, pentru a se putea spovedi și a putea să treacă la Domnul, în liniște și cu sufletul curat. Ceea ce s-a și întamplat, după care a fost înmormântată sub piatra din grotă care i-a servit atâția ani ca altar improvizat de rugăciune.

Foarte mulți ani după aceea, domnitorul Mihail Sturza reface mănăstirea Sihla și descoperă și moaștele sfintei, pe care le pune într-o raclă frumoasă pe care o depune la loc de cinste în biserica nouă.

Această raclă ajunge, în urma unui schimb nefericit de odoare bisericești cu mănăstirea Pecerska, la Kiev, unde este venerată ca o mare sfântă, făcătoare de minuni, sub numele de Sf. Teodora din Carpați( Sveti Teodora Carpatina).

Se spune că este cea mai mare sfântă pe care a oferit-o spațiul de credință creștină a României și că puterea rugăciunilor către cuvioasă este foarte mare, iar că ajutorul sfintei nu întârzie să apară în viața celui ce se roagă la icoana ei.

Atenționări și ponturi

• Se poate urca cu mașina prin pădure, iar la indicatorul din curbă, lăsați mașina și faceți o mică plimbare prin pădure( 5 minute) până la fântâna Sf. Teodora, locul de unde se alimenta cu apă de ploaie și până la grota umedă, rece și îngustă dar plină de căldură creștină, unde a trăit sfânta.
• Atenție(!!!) la mașinile lăsate neasigurate, pentru că prin zonă circulă mult conaționali de-ai noștri care caută!?( sic) lemne  dar și eliberează mașinile de lucrurile lăsate neglijent pe banchetă.
• Vizitați și frumoasa mănăstire de la Sihla, aflată la 5 minute de mers cu mașina de la intersecția cu poteca ce duce la grotă. Ciudat mi s-a părut că nu acceptă la pomelnice persoane care sunt de altă credință plus alte restricții și condiționări aberante. N-am mai întâlnit așa ceva și mă întreb la ce fapte și pilde ale lui Isus se raportează ei - călugării- atunci când pun astfel de afișe la intrarea în biserică?
• Un pont: continuați  pe drumul de pământ de la intersecția cu poteca către grotă, care vă va scoate în spatele mănăstirii Agapia, după vreo 7-8 kilometri încântatori prin pădurea de argint.

Lacul Iezerul Călimanilor (Rețițiș)- singurul lac natural din Călimani

Nu este neapărat o frumusețe, asemenea celor glaciare, aș zice mai degrabă că este o curiozitate naturală din cei mai înalți munți vulcanici din țară( 2100 m. vf. Pietrosu).
Am vrut să-l găsesc, să-l descopăr și să-i explorez împrejurimile, cu atât mai mult cu cât curiozitatea îmi fusese ațâțată de lipsa informațiilor cumva oficiale. 
La mine, și aș îndrăzni să spun și  la colegii mei, oficial(e) înseamnă CĂRȚI, lucrări de specialitate, articole științifice, etc. 

Lacul se numește, de fapt, Iezerul Rețițiș, pentru că este situat sub versantul sud-estic al vârfului cu același nume, de pe creasta( marginea) vulcanică a imensei caldere a Călimaniului( toate articolele despre Călimani- AICI).
Locul este binecunoscut de iubitorii de munte, pentru că sus( vf. Rețițiș, 2021 m.) este o cabană meteo, cu toate dotările, cu salvamont și cu mijloace motorizate( ATV-uri).

TRANSCĂLIMANI

Lacul este una dintre rarele apariții lacustre din munții vulcanici de la noi, trecut în categoria lacurilor de baraj natural, conform monografiei Munții Călimani, T. Naum și E. Butnaru, Ed. Sport-Turism, 1989.
Asta apare sporadic pe diferitele și puținele site-uri care amintesc de el, în plus într-un ghid despre Transilvania, scris de cei de la APTR( profesioniștii din turism) pentru ministerul dezvoltării, este trecut la comuna Bilbor, ca fiind un lac vulcanic natural( sic!?) înconjurat de o falnică pădure de molizi, după cum vedeți și voi în pozele mele!.
Brazi, ioc, molizi, ioc, dar, jnepeni cât cuprinde.

Deci, este un lac frumușel, înconjurat de jepi frumoși parțial uscați pe maluri, situat la 1650 de metri altitudine, pe versantul dinspre Toplița- Lunca Bradului, al Munților Călimani.
S-a format prin prăbușiri succesive ale aglomeratelor de andezit, modelate de nivație, și care au blocat câteva pârâiașe ale râușorului Puturosul, în spatele acestor aglomerate formându-se un lăcușor de 1300 de metri pătrați și de 3 până la 5 metri adâncime.

Se ajunge acolo urmând drumul forestier ce coboară de pe creastă, și care dacă ar fi puțin modernizat ar putea fi un veritabil Transcălimani, despre care am mai scris -AICI.

O altă variantă ar fi pe văiuga de torent ce duce drept la lac, pe un marcaj de cruce albastră, ghicit cu greu, dar care unește creasta cu zona de la izvor, lac si de la micul și părăsitul refugiu Salvamont, de sub vârful Bradul Ciont. Eu pe ea am urcat de la lac, și a fost foarte OK, mai intens dar mult mai scurt, către cabana meteo.

Marea carieră de sulf, parțial acoperită, ecologizată

N-am amintit si de a treia variantă legată de formarea lacului,în urma acțiunii nivo-glaciare, și care cred că nu poate fi exclusă din start, cuveta lacustră aducând aminte de lacuri glaciare mai mici, cum ar fi Lala Mică sau iezerele de pe Transalpina din Șaua Ștefanu.

Rămâne  totuși o apariție lacustră insolită, în peisajul cu abrupturi impresionante, eologliptoliți ( ace, moși și gușteri de piatră), gelifracte( roci dezagregate de îngheț-dezgheț slefuite de gheață) și jnepeni, la buza pădurii care urcă până la 1550-1600 de metri, pe versantul mai însorit al Rețițișului Căliman.

Iezerul, pădurea de jos, jnepenișul și mlaștinile înalte sunt incluse într-o rezervație cu plante relicte glaciare, în suprafață de 322 de hectare, care face parte din Parcul Național Călimani.

Piramida Pietrosului

Moșul

Defielul Dunării, malul românesc văzut de pe cel sârbesc

Șoseaua și calea ferată de la noi, cu mici viaducte și tuneluri

Am avut ocazia, în acest an, să trec Dunărea pe la punctul vamal de la Porțile de Fier, prilej cu care am făcut mai bine de 80 de kilometri pe șoseaua ce șerpuiește pe marginea defileului. Drumul sârbesc este mult mai bun și mai pustiu decât cel românesc, asta pentru că are statut de drum național și în lungul lui sunt mult mai puține localități , unele chiar mici stațiuni sezoniere, deci locuite așișderea.

Am văzut acum câțiva ani tot malul sârbesc, pe  aproape toată lungimea defileului, de la Orșova la Moldova Nouă, parcă mai abrupt și mai sălbatic, dar cel românesc privit de pe cel sârbesc este pur și simplu minunat.
Voi scrie câteva cuvinte la fiecare poză, adăugând și link-ul către postarea cu Trikule, Babacaia și Castelul Golubac.

Zona mai largă de la ieșirea din Eșelnița.

Mănăstirea Mraconia, o apariție de-a dreptul cețoasă. Link către o postare despre ea -AICI.

NO COMMENT.

Punctul unde Dunărea face un cot uriaș, care mușcă din Serbia.

Tot, Mraconia, undeva acolo este și statuia monumentala a lui Decebal. O postare despre ea - AICI.

Cetateasau Castelul Golubac, pe sub care trece șoseaua, mult mai frumos parcă de pe malul nostru și cu o legendă lacrimogenă- AICI.

Stânca Babacaia, care țâșnește de nicăieri în apropierea portului Moldova Nouă, cu o legendă interesantă- AICI.