Cetatea dacică Costești- monument UNESCO

Una dintre cele mai accesibile cetăți din sistemul de apărare dacic, din Munții Orăștiei, treapta mai joasă a Șureanului, Costești- Cetățuie, nu ,,rupe gura târgului'' cum s-ar spune. 
În sensul că nu este genul de cetate care să te lase cu respirația baltă.
O cetate de pe timpul lui Burebista, reprezentând prima reședință a regelui dac, nu are cum să nu fie un obiectiv turistic de primă mână.
Atâta doar, că investițiile în infrastructura turistică lipsesc cu desăvârșire, ca de altfel la toate cetățile dacice, cu excepția Sarmisegetusei Regia( detalii AICI). Iar asta doare.

Dar, hai să zicem că amenajările din capitala lui Decebal, sunt un început, și că ele se vor extinde măcar la Costești și la Căpâlna, în Alba, ceva mai accesibile decât celelalte trei, din sistemul de apărare imaginat de conducătorii Daciei, unul din motivele pentru care au și fost incluse în patrimoniul mondial UNESCO.
Dealul de 561 de metri unde a fost ridicată cetatea, numit Cetățuia, domină valea largă și destul de sinuoasă a pârâului Grădiștei, cel care vine din inima Sarmisegetusei cale de peste 16 kilometri.
Sistemul de apărare care se află pe stânga văii era alcătuit din valuri succesive de pământ, de un zid circular cu trei bastioane și o palisadă, în timp ce partea superioară a platoului era ocupată de două turnuri -locuință la care se ajungea pe o scară monumentală.
Pe terasele dealului au mai fost descoperite urmele unui turn de veghe și a unor turnuri de observare si ruinele a patru sanctuare.

În rest, o pășune frumoasă cu căpițe de fân transformate în toalete ,, a la natur"( semn că nici aici, ca și la Sarmisegetusa Ulpia Traiana, nu s-au făcut întabulările cum trebuie), o pădure deasă și bogată în lemn de foioase, un drum de acces desfundat de ultimele ploi și peisaje spectaculoase, care merită orice efort.

Mănăstirea Râmeți din inima Trascăului

După aproape 20 de kilometri absolut spectaculoși, făcuți pe unul dintre cele mai frumoase drumuri din România, pe Valea Mănăstirii sau a Stremțului, se ajunge la Mănăstirea Râmeț, din creierii unicilor munți ai Trascăului.

Faceți la Teiuș la stânga( cum veniți de la Alba Iulia), urmați panglica de asfalt proaspăt, prin Stemț, Geoagiu de Sus, Valea Mănăstirii și ajungeți intr-un loc unic, dat de spațiul (singurul din zonă) mai larg creat de valea răului la ieșirea dintre stâncile Pleașei, unde răul creează fantasticele chei ale Râmeților( despre mica aventură cu băiețelul meu- AICI).

Aceste locuri binecuvântateau fost căutate din cele mai vechi timpuri de către pustnici și călugări din ordinul ,,Eremiților", de unde și numele localității. Aceștia au ctitorit aici o micuță biserică de lemn, pe care au înlocuit-o mai târziu cu una din piatră de râu.
Biserica, așa cum este ea astăzi, este una dintre cele mai vechi vetre de credință ortodoxă din acest spațiu montan, împreună cu frumoasa mănăstire de la Lupșa, de pe valea Arieșului.

O inscripție păstrată pe al treilea strat de pictură din naos, indică anul 1377, cu precizarea că a fost zugrăvită de un anume meșter Mihu din Crișul Alb, în timpul domniei regelui Ludovic, și când prin aceste părți bisericile erau păstorite de episcopul român Ghelasie.

Biserica a fost clădită pe un puternic izvor de apă pură de munte, din care vă puteți astâmpăra setea și azi, zidurile fiind ridicate din piatră de râu, cu grosimea de 1 metru, întreaga incintă având lungimea de 12 metri și lățimea de 6 metri.

Intrarea în clopotniță se făcea pe la primul etaj, iar masivitatea acesteia, față de modestia arhitecturală bisericii, indica rolul de apărare avut de clopotniță și de donjonul din apropiere, caracteristic secolelor XIII-XIV.
Portalul și intrarea în biserică susțin o inscripție datată 1486-1487, în care se vorbește de lucrări de restaurare, din timpul lui Matei Corvin.
Interiorul a fost zugrăvit de mai multe ori, primele straturi, în 1376 iar ultimele în secolul al XVIII lea.
 Biserica în stil romanic este ,,îngropată" în depunerile aluvionare aduse de pârâu, și rezultate din eroziunea pereților calcaroși ai masivului Pleașa, cu mai bine de 1m și 20 cm.
Undeva în lateral se află vechea clădire de piatră a mănăstirii, care a fost amenajată ca un mic muzeu cu colecții de icoane pe sticlă, elemente etnografice și carte românească.

N-ar trebui să ratați zona, pentru că întrunește toate condițiile, pentru un circuit micuț dar bogat în obiective și experiențe. Și dacă nu sunteți doar pelerini legați la ochi, care vin  la mănăstire căutând izbăvire, dar neștiind nicidecum unde se află, în spațiu și timp, dați-vă răgaz pentru o plimbare prin cheile cele sălbatice ale Râmeților, măcar până unde nu mai puteți înainta pe potecă, rugați-vă pentru voi și pentru ceilalți în liniștea zidurilor mănăstirii, și opriți-vă la biserica de lemn din Geaogiu, ca să admirați arhitectură din secolul al XVIII, sau căutați în Stemț, ruinele Cetății Diodului.

Peștera Sf. Grigorie Decapolitul ( Liliecilor) din Cheile Bistriței

Această peșteră  este una specială, este un loc în care natura și omul au conlucrat pentru a oferi, azi, vizitatorului o experiență deosebită, spiritualo- speologică, dacă o pot numi așa.
Peștera Liliecilor de la Mănăstirea Bistrița, Peștera Bistrița sau Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, se află la capătul nordic al satului Bistrița din comuna Costești, județul Vâlcea, lângă celebra Mănăstire Bistrița. 

Pentru că cei mai mulți turiști, aleg doar rugăciunile și pelerinajul la mănăstire, la Schitul Păpușa sau la Mănăstirea Arnota, această peșteră nu se bucură de toată atenția, astfel că și indicatoarele sunt puține și sărace în informații. Se presupune că știi despre asta, și ți se oferă un indicator cu ,, Spre peșteră",  afișându-ți pe ușă un scurt istoric cu schiturile din peșteră, fără alte precizări și indicații. Asociația Kogayon, are un panou la intrarea pe poteca din pădure, din care nu se mai înțelege nimic, pentru că este ars- la propriu- de soare.
Buuuun.
Despre peștera Liliecilor.
Este creată de apele Bistiței vâlcene( mai sunt încă trei: moldavă, năsăudeană-transilvană, gorjeană) în zona pereților abrupți calcaroși din masivul Buila-Vâțnturarița( Munții Căpățânii), la altitudinea de 850 de metri și la 60 de metri de valea vijelioasă a râului cel iute, care a creat aici niște chei spectaculoase. Are o dezvoltare de 250 de metri( după N. Orghidan) și 400 metri ( după Asoc. Kogayon), și două intrări, din care pentru turiști este folosită cea micuță, claustrofobă și îngustă prin care te strecori cale de aproape 30 de metri. Cei mai plinuți, nici să nu urce până acolo, deși nu le-ar face rău, pentru că nu încap în culoarul îngust.
Cealaltă intrare, dă în peretele lateral al văii, pe o mică terasă, unde priveliștea este superbă. Coloniile mari de lilieci care zboară permanent prin jurul nostru, au dat numele peșterii și cantități mari de guano, care au fost evaluate de la prima mențiune documentară( de E. Racoviță) la 10 vagoane. Nu vă speriați, nu mai găsiți depozitele de guano, pentru că peștera este obiectiv turistic și este întreținută.

Despre cele două bisericuțe.
Bisericuța Ovidenia, este construită într-o mică galerie, într-un spațiu absolut imposibil, lângă unul din cele două izvoarele cu apă potabilă, undeva în secolul al XVIII, iar după alte izvoare istorice de către călugării Macarie și Daniel în 1635, refacerea micului schit realizându-se abia în 1916. Naosul dreptunghiular are 3 metri pe 2,20 metri, altarul a fost cioplit în stâncă, iar bolta este de fapt tavanul peșterii. Fresca nu se știe exact când și de cine a fost pictată, păstrându-se o pisanie din 1829 despre refacerea sau reclădirea bisericuței.
Bisericuța Sfinții Arhangheli, este situată lângă intrarea mare, cu terasă din pereții văii și beneficiază de lumină naturală pe o parte, cealaltă rămânând într-o preumbră misterioasă. Nu are turlă, și nici alte elemente arhitectonice deosebite, în afara brâului de cărămidă care a fost creat și pentru decor dar și pentru a susține șarpanta acoperișului. Este alcătuită din două încăperi, biserica propriu -zisă cu naos, pronaos și altar și chilia pustnicului, având de asemenea și doua intrări. În interior a fost pictată prin secolul al XVIII lea, în trei faze succesive, începând din timpul lui Matei Basarab.
Se spune că în 1763 când epidemia de ciumă a cuprins sudul țării, inclusiv Bucureștiul, racla cu moaștele Sf. Grigorie Decapolitul( păstrate azi cu sfințenie în mănăstirea mare) a fost adusă în fața Mitropoliei și în urma rugăciunilor ciuma a început să dispară. Racla cu moaștele a ajuns la Mănăstirea Bistrița de la Constantinopol, acestea fiind cumpărate de la un turc de către Barbu Craiovescu, cu mult aur, prin secolul al XV lea, iar în vremurile de restriște erau ascunse în peștera de sus într-unul din schituri, de unde și numele peșterii.

 Despre Cheile Bistriței și crucile sale, într-o altă postare.

Târgul de cai de la Horodnicul de Sus

O atmosferă... cabalină se împrăștie pe imașul comunei Horodnicul de Sus, unde și-au dat întâlnire pasionații de rase de cai, locuitorii din zonă și mulți gură cască. Peste tot mașini mai mari sau mai mici din care sunt coborâți cai uriași, parcă veniți din legendele cu descălecatul lui Dragoș, sau din luptele lui Ștefan.
Așezați frumos, ca la expoziție, caii sunt controlați, înregistrați pentru concursurile de tracțiune, pentru competiția de atelaje, sau pur și simplu sunt cumpărați, că de aia este târg( organizat în fiecare an pe 31 mai).

Rasa dominantă adusă la târg este semigreul românesc, rasă puternică, cu cai de tracține, pentru buștenii din pădurile Carpaților noștri, sau pentru faetoanele bucovinenilor. Se mai văd ici colo câte un huțul - cal neaoș cu herghelia la Lucina, în creierii Bucovinei-sau vreo două atelaje gen trasurică, trase de ponei simpatici.

În concluzie, un mic festival cabalin, cred că unic în țară, combinat cu o serbare câmpenească, la care participă cu entuziasm locuitorii din zonă și cunoscătorii în ale cailor, care aveau nevoie de locul lor de întâlnire, ajuns, iată, la ediția a V a.

Circuitul bisericilor de lemn din Banat (Timiș și Caraș Severin)

redesteptarea.ro

Câteva considerații despre bisericile de lemn din Banat:
- cea mai veche biserică de lemn se afla în satul Crivina de Sus din comuna Pietroasa, datată 1676, cu hramul Cuv. Parascheva;
- cea mai ,,nouă'' este  biserica de lemn din satul Dobrești , com. Bara, din 1832;
- comuna cu cele mai multe biserici de lemn este Margina, unde  se află 5 biserici de lemn , ]n cea din centrul de comună aflându-se cel mai vechi clopot din Banat, din 1720.
- hramul cel mai des întâlnit este al Cuv Parascheva , urmat de cel legat de Nașterea sau Adormirea Maicii Domnului, un hram mai puțin obișnuit este cel al Sf. Nechita Romanul din satul Nemeșești, com Margina.

Jud. Timiș

1. Sat Dobrești, com. Bara- biserica de lemn din 1832
2. Sat Lucareț, Com. Brestovăț- biserica sârbească de lemn Sf. Gheorghe, 1750
3. Sat Cebza, com. Ciacova- biserica de lemn Înălțarea Sf. Cruci, din 1758, monument istoric, cu apă tămăduitoare cu izvorul sub altar, a mănăstrii Cebza, 1996
4. Sat Hezeriș, com. Coșteiu- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, sec.XVII, cu picturi din 1770
5. Com. Curtea- biserica de lemn Cuv. Parascheva, 1794, pictată din 1804 și biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, din satul Homojdia, 1782-1804
6. Sat Bătești, oraș Făget- biserica de lemn Cuv. Parascheva, sec. XVI, pictată între 1780-1783 și biserica de lemn Cuv. Parascheva,  din satul Jupânești, sec. XVIII și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, în stil baroc, cu picturi din 1785, din satul Povârgina, 1782
7. Sat Zolt- biserica de lemn Sf. Ap. Petru și Pavel, sec.XVIII, pictată
8. Com. Margina- biserica de lemn Cuv. Parascheva, 1730-1737, cu picturi populare, cu cel mai vechi clopot din Banat-1720 și biserica de lemn Sf. Ioan Teologul, din satul Bulza, 1820 și biserica de lemn Sf. Ap. Petru și Pavel, din satul Coșevița, 1776, și biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, din satul Groși, 1741, pictată și biserica de lemn Sf. Nechita Romanul, din satul Nemeșești, 1798
9. Sat Topla, com. Mănăștiur- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, sec.XVIII, cu picturi populare din 1746
10. Sat Dubești, com. Ohaba Lungă- biserica de lemn Sf. Dumitru, sec.XVII și pictată în sec. XVIII
11. Com. Pietroasa- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1779 și biserica de lemn Cuv. Parascheva, din satul Crivina de Sus, 1676 și biserica de lemn Cuv. Parascheva, din satul Poieni, 1791 pictată în 1812
12. Sat Crivobara, com. Secaș- biserica de lemn Nașt. Maicii Domnului, 1780
13. Sat Dragomirești, com. Știuca- biserica de lemn Nașt. Domnului, 1754
14. Mun. Timișoara- biserica de lemn Sf. Dumitru, 1774 și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, sec.XVII

Jud. Caraș- Severin

1. Sat Calina, com. Dognecea- biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1780, monument de arhitectură
2. Sat Globu Craiovei, com. Iablanița- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1836
3. Com. Văliug- biserica de lemn a schitului Sf. Ilie, de pe muntele Semenic
4. Sat Măru, com. Zăvoi- biserica mare de lemn, a schitului Poiana Mărului, 1810, cu cinci turle, pictată la interior și la exterior, aici a trăit Cuv. Vasile de la Poiana Mărului

Program Mocănița Huțulca plus poze oficiale

Cei de la Asociația pentru păstrarea liniilor înguste din România mi-au trimis programul pe 2015 și câteva poze oficiale și originale, pentru a continua promovarea acestei linii ferate înguste din zona Moldovița- Bucovina. 
Pentru cei interesați, iată ,,mersul trenurilor" prin munți și văi bucovinene.

Alte articole despre Huțulca și nu numai :
Traseele de mocăniță din România
Mocănița de pe Vaser- Maramureș
Huțulca - Mocănița din Bucovina

Oravița și monumentele sale excepționale

by Sofia Flori

În Oravița am ajuns fără să vreau. De fapt  plecasem să văd unde intră Dunărea în țară, la Baziaș, dar am rătăcit drumul prin Moldova Nouă și Moldova Veche, pâna am nimerit în Oravița. Ajunsă acolo, am căutat celebrul teatru și până să mă dezmeticesc unde să întreb și pe unde să merg, m-am oprit  la o biserică. 

Era Biserica "Sfântul Ilie", construită în anul 1743. Aici mi s-a spus că trebuie să țin drumul drept și că undeva în partea stângă  o să văd un panou informativ mare,  cu locația teatrului.
Căutând panoul menționat am zărit o biserică foarte frumoasă: Biserica ortodoxă  " Adormirea Maicii Domnului ".  A fost construită între 1781-1784, iar în spate ascunde Capela și cimitirul, înșirat pe o colină.  A doua oprire a fost poarta bisericii: era închisă, așa că m-am mulțumit să o văd doar din stradă.

 Bineînțeles că nu am găsit panoul despre care mi se vorbise, așa că m-am mai plimbat prin oraș. După ce a inceput o ploaie torențială care m-a obligat să trag pe dreapta, am observat că oprisem oarecum in fața teatrului (la câțiva metri de clădire, fix in fața poliției).
Teatrul din Oravița este primul teatru din România și este o copie fidelă a teatrului din Viena, la scară mai mică. A fost construit in 1817 de arhitectul Ion Niuni, pe terenul unei foste mine. Pentru construcția lui s-au strâns bani de la asociațiile (multi)culturale existente la acea vreme, în total aproximativ 30.000 de florini de aur, o sumă uriașă!  Inaugurarea s-a  făcut în prezența Împaratului Francisc I și a Împărătesei Augusta Carolina.
Este prima clădire de teatru din Europa iluminată cu lampi de acetilenă . Este primul teatru din sud-estul Europei construit din piatră. La parterul clădirii, în interior, se observă zidul de piatră necioplită, care după spusele ghidului are grosimea de aproximativ 90 de cm.

 

Din foaier se intră în sala de spectacole. Aceasta este magnifică: decorată in stil rococo, cu ornamente aurii și roșii si dominată de un candelabru superb donat de firma Guban din Timișoara în anul 1953.
Înainte de a lua loc pe un scaun,  ghidul  m-a chemat să îmi arate că în acest teatru mai există o premieră: aici s-a folosit pentru prima dată "rețeta 24 " - un amestec de oțel si fontă cu care a fost consolidată clădirea. Mai târziu aceeași rețetă a fost cerută de către Gustave Eiffel pentru construcția turnului ce-i poartă numele . Sala are formă semicirculară, cu loji la parter dar și la balcon. Scaunele  sunt aceleași din 1893, în total fiind 200 de locuri cu tot cu cele de la balcon. Locurile pe scaune se ocupau in funcție de rang si ocupație: cei mai săraci stăteau la etaj, în picioare.

Acustica sălii este și astăzi foarte bună, păstrându-se peste timp.

Când am ajuns pe scenă ghidul  m-a sfătuit să fac câteva poze cu reflexia candelabrului în pian (știa dânsul locul cel mai bun pentru pozat). Pianul cu care s-a inaugurat teatrul este expus într-o camera de la etaj, pe scenă aflându-se unul nou.  Pe scena teatrului au susținut reprezentații trupe importante din întreaga lume.  În anul 1868 a susținut două reprezentații și trupa în care Mihai Eminescu era sufleur.

Astăzi teatrul nu mai este atât de folosit: nu se mai joacă spectacole grandioase ! De cele mai multe ori sala este folosită de către copiii care fac repetiții pentru diferite evenimente.

Ghidul de la teatru este un om deosebit:  îi face plăcere să povestească și o face cu pasiune, vrând parcă să te determine să iți dorești să nu mai pleci din zona aia. :) ​

Oravița - un  mic orășel cu străzi înguste care urcă pe deal,  pe care l-am îndrăgit imediat ! Este un oraș cu mai multe premiere naționale: primul teatru, prima gară, prima cale ferată de munte, prima farmacie montană și prima fabrică de bere. Data viitoare sper să descopăr mai mult din acest colțișor frumos de țară ! 

Teatrul Vechi Mihai Eminescu se afla pe strada Mihai Eminescu nr 18.

Program : de marți până duminică, de la 10 la 18.
Preț bilet : pentru  2 persoane cred că am plătit 15 lei cu tot cu taxa foto.