Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava- Monument UNESCO

Undeva pe o străduță lăturalnică, din inima cetății de scaun a Moldovei, se află un mic paradis monastic, înconjurat de arbori seculari și de un gard înalt de piatră. 
Este Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou, în mijlocul căreia se află și biserica Sfântul Gheorghe, ansamblu aflat în patrimoniul mondial UNESCO,  fiind împreună cu centrul istoric al Sighișoarei, singurele monumente de pe lista UNESCO care sunt construite în interiorul unor orașe.


Poziția lăcașului de cult, numită de toată lumea Biserica Mirăuți, este una extrem de favorabilă, un spațiu de rugăciune și de meditație pus în valoare de parcul în care te poți reculege la umbra bătrânilor stejari.
Biserica Sf. Gheorghe este ridicată în timpul lui Bogdan al III lea( cel care îi urmează la tron Marelui Ștefan)  însă este terminată în  1522, în timpul lui Ștefan cel Tânăr, pentru a servi drept Mitropolie a Sucevei.

Devenită neîncăpătoare, pe locul acesteia este ridicată o altă catedrală de dimensiuni considerabile pentru perioada medievală, este pictată la interior și la exterior în timpul lui Petru Rareș.
La sfârșitul secolului al XVI lea Domnitorul Petru Șchiopul, reface acoperișul bisericii și construiește impozantul turn de la intrare, și tot el mută moaștele Sfântului Ioan cel Nou în noua catedrală.
În timpul Domnitorului Miron Barnovschi( 1626-1629), cel care ridică și micuța mănăstire de la Buhalnița din județul Neamț, mitropolitul Anastasie Crimca (ctitorul  Mănăstirii Dragomirna) ridică un paraclis dreptunghiular pe latura de est a  curții mănăstirii.

Restaurată în secolul a XVIII lea și devenită mănăstire de călugării în secolul al XIX lea, biserica și întregul ansamblu monastic intră în secolul al XX lea într-un amplu proces de restaurare, sub îndrumarea arhitectului Karl Romstorfer, când au fost puse în valoare picturile exterioare de pe laturile de sud și de vest.
Pentru vechimea sa, arhitectura moldovenească cu influențe muntenești, picturile interioare și exterioare și pentru rolul jucat în veacurile tulburi ale miezului de Ev Mediu, biserica a intrat sub și în atenția patrimoniului mondial al UNESCO, lucru care ar trebui prețuit mai mult de români.

Alte monumente UNESCO vizitate și admirate de plecatdeacasa.net  AICI.

Datini la Putna de Crăciun- Sceneta cu Ștefan, Urșii, Căiuții și Cerbul

De câțiva ani, la Putna, după Crăciun se desfășoară un mic festival al datinilor și obiceiurilor de iarnă. Mai multă lume decât credeți, localnici și turiști deopotrivă, se adună să vadă urșii, căiuții, capra, cerbul, dar mai ales sceneta de teatru popular în care apare Ștefan cel Mare, răzeșii lui, solii turci  și buciumenii.
Mai jos, voi pune câteva fotografii lângă care voi pune și explicația iar la final filmulețele.

 Urșii din Preutești
Ceata are mai multi urși, dar și un ursuleț, care stă pe spinarea celui mai mare, cu costume făcute din blană, piele, cu clopoței și canafi. Jocul ursului are trei momente: chemarea ursului, ridicarea pe ciomag și hora ursului, legate de moartea și învierea sa ritualică odată cu Anul Nou.
Filmulețul pe youtube AICI.

Teatrul popular Ștefan cel Mare din Vicovul de Sus
Este o scenetă mult așteptată, care se desfășoară de câțiva ani, și care presupune prezența lui Ștefan și a ostenilor săi, într-o adunare în care fiecare are câte un rol. Sceneta cu oștenii și marele Domnitor se desfășoară pe caii frumoși ai Putnei, cai de poveste, din rasa semigreului românesc. Momentele de recitare și textele sunt separate de cântece și urături care umplu sufletul de mândria de a fi român.
Filmulețul pe youtube AICI

 Cerbul din Corlata
Este o variantă a caprei, în care rolul principal îl joacă un cerb, care are prins de capul clămpănitor un trofeu impresionant cu coarnele împodobite cu panglici colorate. Dansul Cerbului este asemănător celui al caprei, plin de vervă și cu mișcarea ritmică a măștii. În zona Corlata, Cerbul este singura mască care joacă, fiind însoțită la origine de tineri neînsurați, îmbrăcați în costume populare.

Căiuții din Dolheștii Mici
Se remarcă prin dansul perfect sincronizat și prin costumele naționale. Capul de cal, făcut din lemn, cu dârlogi din frânghii, este legat de corp de care se prinde și o coadă de cal. Fustanela sau lăicerul colorat, sunt decorate cu mărgele, clopoței,oglinzi și curele, iar cei ce dansează  în centru poartă un fel  tunică militară.Cel mai bun dintre căiuți conduce ceata și impune ritmul dansului, prin fluiere și strigături.
Filmulețul pe youtube AICI

Trovanții de la Costești și pământurile rele

În memoria colectivă, relativ recentă, Costeștiul de Vâlcea( la 6 kilometri de Horezu) este locul unde minerii lui Miron Cozma au dat o lecție de război de gherilă jandarmilor și polițiștilor, în drumul lor către București. Pentru geografi, acest loc este zona cu cei mai frumoși și mai mari trovanți din țară, un loc unic, un loc tainic, unde se spune că pietrele ,,cresc".

În credința populară, aceste pietre formate în pereții cu șiroiri de nisip, și care apar în timp, pe măsură ce eroziunea eoliană și pluvială acționează, pare că efectiv se ,,nasc", când de fapt ele sunt formate deja și stau ascunse privirii în piramidele de ,,badland", adică de pământ rău, sterp și nefuncțional din punct de vedere agricol.
Sau se mai spune  că după o ploaie abundentă nisipul ud începe să se coaguleze  în concrețiuni sferoidale specifice pietrelor din zonă, de unde procesul de ,,creștere".

Ce sunt trovanții?
Sunt concrețiuni sau formațiuni sferoidale nisipo-grezoase, care apar în mod accidental în depozitele de gresii din zona de deal și de podiș dar și în câteva regiuni de munte. Le întâlniți în dealul Feleacului, pe valea Lotrului- în munți, în zona Drobeta Turnu Severin de lângă Podișul Mehedinți și chiar în Colinele Tutovei din zona județului Bacău.

Geologii le situează în miocen, când Marea Sarmatică, a lăsat în urmă cantități uriașe de nisip, care s-a cimentat sub forma acestor pietre rotunde, a căror formă se repetă la nesfârșit, și care în interior au inele de creștere la fel ca în cazul copacilor.

Zona situată la doi pași de drum într-o curbă a drumului( unde n-ai loc să parchezi!) a fost amenajată ca un muzeu în aer liber, aflat în custodia autorităților locale.

Biserica de lemn din cătunul Grămești, comuna Costești- Vâlcea

Aproape de intrarea în acest cătun, lângă o troiță ce străjuiește pădurea de amestec, urcă o ulicioară spre o bisericuță de lemn, discretă și cu aspect părăsit, din cătunul Grămești, undeva la poalele Munților Căpățânii, în județul Vâlcea.

Este bisericuța de lemn ,, Adormirea Maicii Domnului,, datată 1664, după cum se vede pe inscripția de la intrare, ctitorită de Mitropolitul cărturar al Ungrovlahiei, Ștefan, inclusă pe lista monumentelor istorice de clasă A.

Se spune că mitropolitul a ridicat această biserică frumoasă cu aspect de conac boieresc, în cinstea soției sale, îngropată lângă biserică, la umbra uni brad secular, care astăzi nu mai există.
Unică prin faptul că pe pereții exteriori sunt inscripții în alfabetul chirilic, din urmă cu mai bine de 200 de ani( o veritabilă lecție de istorie religioasă în aer liber!), această minune din lemn este bine păstrată cu un brâu zimțat și cu console sub streșini, lemnul folosit, inclusiv pentru cuie, fiind acela de stejar.
Numele de Grămești( aparține de satul Pietreni), se pare că vine la Stan Grama, un ardelean stabilit peste munte( unde ei erau numiți ungureni , iar localnicii pământeni) și care ar fi îngropat tot lângă biserica ridicată pe un soclu frumos de calcar, pentru că terenul de la marginea pădurii este în pantă, ceea ce dă un farmec aparte construcției.

De biserică se ocupă preotul paroh din sat, care poate fi contactat la 0743706078, pentru mai multe informații și pentru vizitarea interiorului, unde puteți admira ușile împărătești, o serie de icoane vechi și jilțul mitropolitului Stefan.

Bisericile de lemn din județul Alba

Biserica de lemn Cuv. Parascheva, Ighiel, 1750

Câteva considerații despre bisericile de lemn din județul Alba:
- ca peste tot în Transilvania, în ceea ce privește hramurile, domina Sfinții Arh. Mihail și Gavril, în comuna Noșlac toate bisericile de sat au cu acest hram;

- concurență face hramul Sf. Nicolae, întâlnit la mai multe biserici și cel al Cuv. Paraschevei, asa cum este și biserica cu turlă de lemn, din satul Ighiel( foto);

- surprinde apariția unui sfânt nou, Sfântul Mare MucenicTeodor Tiron, din satul Băgău, com. Lopadea Nouă, un sfânt grec, care a salvat un oraș întreg, apărând în visul unui episcop și spunându-i acestuia să îndemne lumea să mănânce colivă , și să nu cumpere nimic de la piață, toate alimentele fiind otrăvite cu bună știință.

1. Com. Arieșeni- biserica de lemn Înălțarea Domnului, monument de arhitectură, 1791
2. Sat Brăzești, oraș Baia de Arieș- biserica de lemn Învierea Domnului, monument de arhitectură, 1769
3. Com. Berghin- biserica de lemn Sf. Petru, 1707
4. Sat Ghirbom, com. Berghin- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1688
5. Sat Acmariu, com. Blandiana- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1768
6. Com. Fărău- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, 1762 și biserica de lemn Sf. Nicolae, din satul Sânbenedic, sec. XVIII și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, 1664, pictată din 1745 și biserica de lemn Sf . Nicolae, 1761, pictată din 1794, ambele din satul Șilea
7. Com. Gârda de Sus- biserica de lemn Nașt. Sf. Ioan Botezătorul, 1792, pictată
8. Sat Șpălnaca, com. Hopârta- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, sec. XVIII , pictată în 1858+ biserica de lemn Sf. Gheorghe, sec. XVIII , pictată în 1869 și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril din satul Turdaș, 1770
9. Sat Ighiel, com. Ighiu- biserica de lemn Cuv. Parascheva, 1750, pictată în 1783
10. Com. Întregalde- biserica de lemn Sf. Ilie, 1774 și pictată în 1789, și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, din satul Dealul Geoagiului, 1742
11. Sat Băgău, com. Lopadea Nouă- biserica de lemn Sf. Teodor Tiron, 1733, cu picturi din secolul al XVIII
12. Com. Lunca Mureșului- biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt, 1723, cu picturi interioare din 1810
13. Sat Valea Lupșii, com. Lupșa- biserica de lemn Sf. Nicolae, 1429, cu candelabru de lemn cioplit și o colecție de icoane( sec.XVIII) și biserica de lemn Ad. Maicii Domnului, 1799
14. Sat Bârlești, com Mogoș- biserica de lemn Sf. Împ. C-tin și Elena, 1844 cu picturi și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, din satul Cojocani, sec.XV
15. Com. Noșlac- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, 1803, pictată în 1822 și  biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril din satul Copand, 1803, pictată în 1856 și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, din satul Găbud, 1776
16. Sat Cisteiu de Mureș, oraș Ocna Mureș- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, sec.XVIII
17. Sat Lunca Largă, com. Ocoliș- biserica de lemn din sec. XVIII și biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, din satul Runc, 1733, ref. 1852
18. Sat Pianu de Sus, com. Pianu- biserica de lemn Cuv. Parascheva, sec.XVIII
19. Sat Geogel, com. Ponor- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, 1751, pictată în 1756, cu un altar din piatră din 1840
20. Sat Poșaga de Sus, com. Poșaga- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, 1789, monument de arhitectură
21. Sat Tău, com. Roșia de Secaș- biserica de lemn Sf. Gheorghe, sec.XVIII
22. Sat Sub Piatră, com. Sălciua- biserica de lemn Cuv. Parascheva, a schitului Sub Piatră, 1798, cu picturi valoroase din sec.XIX și cu icoana Deisis și biserica de lemn Sf. Treime, din satul Valea Largă, 1782
23. Sat Vingard, com. Șpring- biserica de lemn Cuv. Parascheva, sec.XVIII , ref. 1828
24. Sat Lăzești, com. Vadu Moților- biserica de lemn Sf. Arh. Mihail și Gavril, sec.XVIII , cu picturi interioare din 1749
25. Sat Goiești, com. Vidra- biserica de lemn Sf. Trei Ierarhi, sec.XVIII , cu picturi și biserica de lemn din satul Poieni, monument de arhitectură

1. CITEȘTE ȘI DESPRE BISERICILE DE LEMN DIN:  BACĂU, NEAMȚ, SUCEAVA- BUCOVINA, MARAMUREȘ,  VÂLCEA,

Cheile Râmeților- uimitoarele aventuri ale tatălui și fiului

La mulți ani, Românie frumoasă!
Aici am încercat în ultimii 6 ani, să arătăm locuri frumoase și pitorești din România, să vă facem mândri de țara noastră și să vă demonstrăm că sunt locuri mai puțin comune, unde o familie normală poate ajumge cu un minim de efort. 
Munții Trascăului, sunt acea minune ascunsă a țării noastre, pe care vă invităm să-i vizitați și să-i savurați cu ochii și cu inima. Azi, despre cele mai frumoase chei din Apuseni, Cheile Râmeților.

Vă mai amintiți selfiul făcut cu băiețelul meu și postat aici pe FB? Vă spuneam atunci să aveți răbdare, că voi scrie despre asta. Este vorba despre absolut spectaculoasele chei ale Râmeților, o minune carstică unică, din inima munților Trascăului.
Am parafrazat în titlu o carte scrisă de Jules Verne, pentru că am trecut prin momente interesante, împreună cu munțomanul numit Iani, întrucât doamna noastră, mama noastră, cu tija din picior, a ales să spună pas, și deci să nu facă niciun pas riscant în aceste chei.

Traversarea cheilor presupune un efort de orientare și de cățărare, pentru că sunt multe porțiuni unde nu există cărare amenajată, ci doar un fel de trepte de metal înfipte în peretele de calcar. Sau, dacă este vară și apa mică este de luat în calcul și trecerea prin apa rece, rece a pârâului Mănăstirii.

Noi am făcut combinata alpină, adică și pe perete și prin apă, adică și pe jos dar și pe sus. Traseul este marcat cu cruce albastră, desenată pe pereți și pe pietre, în locuri inaccesibile, în surplombe și pe stâncile din mijlocul apei.

Pornirea entuziastă, este repede oprită de concentrarea de a ne cățăra pe drugii de fier, cu atenția distribuită și la mâini, și la picioare și la adâncimea apei peste pragurile de eroziune, unde sunt ochiuri cristaline care trec de genunchi.

Înaintarea se face greu, dar îngustimea cheilor și zidurile înalte de calcar alb-cenușiu, te copleșesc umplându-te de adrenalină și de bucurie, în același timp.  Ne descoperim repede abilitățile de sprinteni căpriori, pentru că sunt zone unde trebuie să sărim din piatră în piatră, pentru ca apoi să luăm din nou în mână șufa metalică întinsă pe anumite porțiuni pe ziduri.

Ținta noastră era portalul maiestuos, din zona centrală a cheilor, un loc unde apa săpase adânc, dizolvând în mii de ani o parte  dintr-o stâncă uriașă, creând un fel de pod natural. La portal ni s-a înfundat și nouă, la propriu, pentru că nu prea există altă posibilitate să treci pe partea cealaltă decât alegând cele 2-3 grade ale apei, E drept, că există o variantă ceva mai sus, mai accidentată, dar pierzi tot farmecul, chiar dacă acest farmec înseamnă tremurături, urlete și o mare nesimțire, cea a picioarelor.

Cheile continuă încă cel puțin un kilometru, până spre cătunul Sureni, și de aici spre Cabana Râmeți, de lângă localitatea cu același nume, de pe valea Stremțului.
Facem cale întoarsă, uzi până la piele, cu bocancii și adidașii(cu adidași pentru că am constatat, ca niște părinți responsabili, că bocancii copilului au rămas mici?!) grei de apă și de nisip, bucuroși că am pătruns în lumea de basm a lui Sfarmă Piatră, o lume cu peșteri suspendate pe pereții de 300-400 de metri înălțime, cu calcare și conglomerate triasice, dizolvate de apa repede, cu surplombe impresionante, pe zeci de metri.
Bucuros că mi-am dus copilul într-un loc mirific, unde vegetează  floarea de colț, un loc pe care nu-l va uita niciodată, si despre care va povesti mândru că este în România și că acolo a fost cu tatăl lui.

Un filmulet scurt facut de mine-aici-

Povestea statuii lui Bacovia din centrul Bacăului

Am citit într-un almanah turistic prăfuit, de la începutul anilor '80, povestea statuii poetului Bacovia din centrul orașului Bacău, așa cum a trăit-o sculptorul Constantin Popovici, celebru și pentru statuia Electricității de la barajul Vidraru.
Iată povestea reală a creării acestei minunate opere de artă:

,,Cu aproape două decenii în urmă am avut revelația să observ într-o vitrină de atelier fotografic din Piața Amzei chipul unui bărbat. Era Bacovia. Zilnic treceam și zilnic îl vedeam. La o distanță de câțiva ani, în 1967, l-am modelat în ghips, și l-am așezat în prima mea expoziție personală.
.... A venit la rând, în viața mea, sculptura de la Bacău. Ea a coincis, ca un joc sfânt al echilibrului, cu lucrul la statuia electricității de la Argeș. Lumina era materia, Bacovia era spiritul. Am făcut pentru el sute de desene până am ajuns la această imagine. Căutam ceva care să-l singularizeze, să-l desprindă de noi și în același timp să ni-l apropie. Simțeam că ceea ce vreau eu e o stare, că nu are echivalent într-o reprezentare concretă, cu atât mai greu era să ajung la ea. La una din expozițiile anterioare sculpturii, în fața unui desen simplu din foarte multele mele schițe cu Bacovia, s-a oprit un tânăr. L-a privit, a plecat, a revenit și iar l-a privit și m-a rugat să primesc din parte-i un dar pentru simbolul pe care i-l sugerează lui acest desen. Explicându-și gestul, neașteptat pentru mine, mi-a spus ,,sunt tot atât de singur ca această linie singură și înclinată din desenul dumneavoastră".
Când statuia a fost gata să fie turnată s-a întâmplat ceea ce se întâmplă foarte rar în viața unei sculpturi: a alunecat din mâinile meșterilor care o ridicau și s-a sfărâmat în fața ochilor mei. Era cu foarte puțin înainte de momentul aniversar, era așteptată și eu trebuia să o învii. E greu să nu spun că în acele clipe n-am cunoscut disperarea. Dar eram sigur că Bacovia va fi din nou în picioare, gol, material și imaterial, palpabil și nepalpabil. L-am adunat și l-am refăcut din bucăți. Când am dus-o la Bacău, o altă problemă s-a ivit, aceea a soclului care costa de două ori cât statuia. Îmi trebuia pentru Bacovia un cer și nu un soclu. Treisprezece metri pe treisprezece, marmură albă! nu era ușor să fi înțeles. S-a înfăptuit și acest lucru minunat pentru statuie, primul secretar de atunci, Nicolae Roșu, a pus mult suflet pentru viața acestei sculpturi în orașul poetului. Și nu a fost singurul. Bacovia nu era un om obișnuit. Statuia lui nu trebuia să fie o statuie obișnuită. Un soclu obișnuit ar fi anulat-o. Acum o văd în fiecare toamnă în luna Bacovia și sunt mulțumit că a intrat în viața orașului și că orașul o iubește. E paradoxal, dar singurătatea lui Bacovia ne include pe toți, de vreme ce ne preocupăm într-atât de poet. De un mizantrop nimeni nu se interesează. Și atunci, unde e de fapt, singurătatea lui Bacovia?"

Statuia Electricității de la Barajul Vidraru