Lacul Ighiel sau Iezer din Trascău

Iezerul Ighiel este singurul lac de baraj natural carstic din România. 
Asta înseamnă că, în urma unei alunecări de teren puternice, întâmplată pe un versant alcătuit din calcare jurasice si fliș( roci sedimentare cutate), apele pârâului Ighiel( numit aici Iezer sau Iezăr) au fost barate, îar în spatele valului de alunecare s-a format lacul acesta spectaculos și unic.

Minunea carsto-lacustră a Munților Trascăului,  este situată la altitudinea de 925 metri, are o suprafață de aproximativ 5,5 ha și o adâncime de 8,5-9 metri, fiind încadrată de munți cu altitudini de până la 1300 de metri. A fost declarat rezervație complexă, împreună cu pădurea tampon din jur în anul 1969.

Peisajul te copleșește imediat ce ai dat ultima curbă a drumului forestier ce urcă aici. Vezi prima dată culoarea turcoaz- verde a apei, generată de patul de calcare pe care este așezat, apoi urmărești linia malului, tivită cu păduri de fag, molid și pin. În cele din urmă, cuprinzi și liniștea patriarhală a zonei, într-o emoție puternică pentru care merită să faci orice efort și care, vă asigur, dă dependență. Dependență de frumos și de natură.

Iezerul Ighiel, care apare pe hărți și ca lacul  carstic Ighiu, este situat în zona unui platou calcaros cu numeroase doline, care se cer explorate cu pasul și bățul, numit Ciumerna, un punct de plecare în drumeții spre Peștera Bisericuța( sub vârful Brăieșului), spre valea Găldiței și spre cabana din minunatele chei Întregalde( un articol AICI), asta după vreo trei ore de mers.

Drumul forestier de care pomeneam mai sus, începe în satul Ighiel și are în total 12 kilometri. Este pietruit pe câteva porțiuni, cu multe hârtoape așa că atenție la pragurile mașinii. Nouă ne-a luat vreo 45 de minute să îl parcurgem, dar recomand, iubitorilor de drumeții să-l facă pe jos sau de ce nu, cu bicicleta, dacă vă ține...șaua. Peisajul, pădurea, pârâul cristalin, copacii pe lângă care pare că a trecut Mister Strâmbă- Lemne, ciupercile comestibile și liniștea sunt tot atâtea motive să mergi vreo două ore perpedes.

Iezerul este cel mai întins lac natural din Apuseni, motiv pentru care în anii '70 a fost construită o casă de vânătoare și un debarcader, ce aparțin de regia pădurilor. Tot de aici obțineți și avizul de a pescui păstrăvii mari care, în zilele de vară, urcă până la suprafață. Se vede și în fotografii și în filmuleț.
Până la Ighiel drumul este asfaltat, iar traseul este următorul: Alba Iulia( drumul spre Zlatna)- Șard- Ighiu- Ighiel.
Coordonate GPS: 46/10/50 N 23/29/00 E
Filmulețul de 50'' este încărcat pe youtube- AICI

Daracul de lână a lui Tanti Livia- Ludeștii de Jos

Minimundus- Klosterkirche von Arges (Mănăstirea Curtea de Argeș)

Atunci când am vizitat uriașul parc Minimundus(Klagenfurt-Austria), cu machetele monumentelor lumii, la diferite scări, am avut surpriza să găsesc și un monument din România. Ce putea fi altceva decât o mănăstire, frumoasă este adevărat și cu o istorie și o legendă impresionante.

Klosterkirche von Arges  trona în mijlocul parcului, cu turlele sale inconfundabile, atrăgând mai mult sau mai puțin atenția turiștilor, copleșiți de multitudinea de monumente despre care doar citiseră sau pe care le văzuseră la televizor. 

Sunt mulțumit că mănăstirea unde se află regii României, a atras atenția celor de la acest parc, dar nu m-am putut opri să nu mă gândesc ce alt monument reprezentativ, am mai putea avea în următorii ani, în acest parc cu miniaturi.
Poate ciudățenia numită Palatul Parlamentului, dar le-ar lua ani să o realizeze, sau poate Cetatea Sighișoarei, monument UNESCO, singura cetate medievală încă locuită din Europa, sau poate vă gândiți și voi la niște edificii semnificative.
Despre Minimundus într-o altă postare.

Castrul roman Jidava de lângă Câmpulung

Castrele reprezintă un tip special de fortificații inventate de romani. Majoritatea castrelor din România sunt acum sub valuri uriașe de pământ, însă există și castre ale căror ziduri și vestigii arheologice au fost parțial refăcute și explorate în detaliu. Este cazul castrului roman de la Jidava, Sidova sau Jidova, situat pe drumul care leagă Curtea de Argeș de Câmpulung, undeva pe dreapta, urmând indicațiile de pe panourile de prezentare.

Această puternică fortificație antică este considerată cea mai importantă tabără militară, dintre cele ce au existat de-a lungul lui Limes Transalutanus, celebra linie de fortificații pe care romanii au creat-o pe Olt ( denumire latină Alutus), de la Turnu Măgurele până în Pasul Rucăr- Bran- Dragoslavele (aici se află rămășițele unei cetăți care se pare că a fost construită pe ruinele unui castru roman).

Având o formă dreptunghiulară și construit cu creneluri de cărămidă, castrul avea în centru mai multe clădiri special construite pentru trupele de arcași orientali staționați aici: magazia de cereale, clădirea ofițerilor, clădirea comandantului (Praetorium) și barăcile soldaților( Hibernacola).

Bine amenajat este muzeul mic, unde sunt mai multe elemente de armament care au aparținut soldaților, hărți cu amplasarea castrului, vase și diferite inscripții în latină. Ce mi s-a părut interesant, este că prezentarea o face un puști de 12-13 ani, care lucrează la săpăturile din curte, ajutându-i pe arheologi. Simpatic, volubil, bun cunoscător al istoriei locului, prezintă detaliile arheologice foarte pătruns de importanța serviciului pe care-l face. Lui i-am plătit cei 5-10 lei, nu mai țin minte, după ce i-a arătat băiețelului meu cum se mânuiește un arc de luptă.

Acest castru a fost funcțional încă din timpul domniei Împăratului Septimiu Sever (sec.II d. Ch.) până în timpul lui Filip Arabul, pe la 249 d. Ch., când aici se aflau câteva sute de arcași din Cohorta I Flavia Commagenorum, aduși din Orientul Apropiat. Ei n-au reușit să mai reziste atacurilor carpilor, care reprezentau un neam de daci de la est de Carpați, moment în care castrul a fost părăsit.

Puteți să vă opriți aici, în drumurile voastre spre sau dinspre munții de la nord. De altfel, regiunea este extrem de bogată în obiective turistice medievale ( Biserica lui Radu Negru de la Câmpulung), religioase ( Mănăstirea Curtea de Argeș sau Nămăiești), monumente militare( Mausoleul de la Mateiaș) ori cetați domnești din munți ( Poienari). Muntenia de sub munte reprezintă o sumă a tuturor frumuseților sudului României . Descoperiți-le!

Pasul Rucăr- Bran- Dragoslavele (aici se află ruinele unei cetăți care se pare că a fost construită pe ruinele unui castru roman- detalii AICI).

Veneția la pas- poze și impresii

Întâlnirea cu Veneția, este exact ca întâlnirea cu o vedetă, cu o divă. Întotdeauna arată mai bine  în realitate. Emoția urcă în piept, capul îți vâjâie, iar cuvintele se reduc brusc la niște exclamații. Te pierzi în miasmele parfumului ei, în timp ce ochii vor să cuprindă cât mai mult. 
EȘTI ACOLO...
N-am visat niciodată, dar niciodată, să ajung la Veneția. Am vizitat-o, relativ în fugă, într-o zi caldă de vară și am văzut-o cu ochii celui ce descoperă minunile arhitectonice ale lumii pentru prima dată. Nu sunt mulți cei ce știu Veneția  în amănunt, cum nici eu nu am această pretenție. Din acest motiv am ales să postez cât mai multe fotografii, și să le însoțesc cu mici comentarii și informații despre locurile străbătute de la gară până în San Marco și înapoi.

Aceasta este prima panoramă care te întâmpină la ieșirea din gara imensă a micului oraș(ca populație nu este mai mare ca Romanul). Canal Grande cu miile de bărci și gondole și un dom interesant despre care am aflat că se numește San Simeon Piccolo. Pentru a intra în orașul lagunar propriu -zis, treci un pod monumental numit Scalzi, populat cu sute de magrebieni și africani care vând tot felul de falsuri.

În drum spre Campo San Giacomo dell' Orio, prima piațetă din zona San Polo, ochii fură priveliști de pe canalele unde se odihnesc șalupe și bărcuțe, din balcoanele cu olenadri  și de pe zidurile mâncate de sărurile Adriaticii.

Măștile și ale lor prețuri, reprezintă simbolul carnavalului venețian, care se întâmplă în februarie în fiecare an din 1979, când a fost reintrodus. Pe timpul lui Mussolini, măștile au fost interzise. Găsești și la 5 Euro și la 100, depinde de gusturi și de portofel.

Zona Podului Rialto este tot atât de aglomerată ca și piața San Marco. Pe pod, dacă arunci un ac nu cade pe jos. El face legatura între cartierul San Polo și  sestieri ( cartierele) San Marco, Castello și Cannaregio. Construit în secolul al XVI lea ( 1588) este ultimul dintr-o serie de poduri înălțate începând cu 1172.

Imaginea luată de pe Podul Rialto, arată cât de vie este Veneția, și cum este practic sufocată de turiști. Nu cred că mi-ar plăcea să trăiesc aici, i-aș urî pe toți nebunii ăștia care invadează străduțele înguste și canalele tot anul, și mai ales vara.

Șocul cel mare îl ai atunci când pășești în piața cea mai aglomerată din lume. O maree continuă de oameni se revarsă în sus și în jos, sufocând cu corpurile și cu aparatele lor monumentele reprezentative ale Veneției. Campanile, Palatul Dogilor, Basilica San Marco, Procuratia și Monetăria.







Campanile domină tot orașul cu ai săi 98,5 metri. A fost construită în 912, și îndeplinea trei roluri: clopotniță pentru basilică, punct de observație pentru port și far pentru corăbiile ce intrau în lagună.
Deși avea o fundație de doar 20 de metri, a rezistat  aproape 1000 de ani, în 1902 prăbușindu-se. A fost construit alt turn, identic, mai ușor, cu fundație mai adâncă, în 1912, inaugurarea având loc la exact 1000 de ani, de sărbătoarea Sfântului Marcu, pe 25 aprilie.
Basilica San Marco a adăpostit mormântul Sfântului Marcu, fiind în același timp și capelă pentru dogii venețieni. În 1094 a fost declarată biserica oficială a celei mai vechi republici din lume. Coada pentru intrare in basilică șerpuiește până la cele două coloane de lângă mal. Orbit de soare și de mulțime, am uitat să fac o fotografie întregului ansamblu al basilicii și Palatului Dogilor. Rușine mie, dar ce-mi rămâne în suflet, nu-mi ia nimeni.

Procuratie flanchează piața pe trei laturi, clădirea uriașă cu arcade adăpostind muzeul orașului, iar pe vremuri birourile administrației venețiene. Parterul este plin de terase, unde savurează cafele cu 10-20 de Euro, turiștii bogați și tinerii îndrăgostiți aflați în luna de miere.

Cele două coloane de la intrarea în port, atrag atenția oricărui turist prin valoarea și misterul lor, ele fiind aduse din estul Mediteranei în 1170. Pe una din ele se află leul Sfântului Marcu iar pe cealaltă Sfântul Teodor, unul dintre sfinții protectori ai orașului, având la picioare o creatură necunoscută, a cărui semnificație nu este cunoscută nici până în ziua de azi.
Pe vremuri, între cele două coloane era locul principal de execuție, așa că localnici îl evită, pentru că aduce ghinion. Pentru tine, ca turist, este cel mai norocos loc din lume. EȘTI ACOLO!

Debarcaderul din dreptul pieței dă peste Canalul San Marco, spre insula unde se află o biserică cunoscută, San Giorgio Maggiore, din al cărei turn poți avea una dintre cele mai cuprinzătoare priveliști asupra Veneției.

Într-o zi caldă și după aglomerația din centru, poți savura o bere la o terasă din numeroasele piețe care te întorc către Stazione Feroviaria Santa Lucia. Chiar dacă o bere mare costă 7 Euro, nu contează. Veneția își ia tributul!

Întâlnirea cu Canal Grande,  și cu ale sale vaporetto, îți dă spre întoarcere sentimentul că ai văzut ceva ce nu există în realitate. Dar gândul unei reveniri, îți dă ghes din ce în ce mai des. Nu poți să spui încă: ,,Vedi Venetia, e poi mori"

Am întâlnit terăsuci ca aceasta peste tot, și în Germania, și în Austria, chiar și în Slovenia, dar cele din Veneția, sunt superbe, sunt minuscule, sunt intime și în plus, ai ocazia să fi servit de picolo români.

Știu că n-am cuprins în itinerariul meu decât o infimă parte din ceea ce înseamnă orașul de 1300 de ani, dar novici ca mine, uimiți să constate cât de complexă este lumea astăzi, se vor mai găsi, iar ce am arătat eu poate unora le va fi de ajuns. Sau poate nu.

Delta Transilvaniei

In bazinul Fizesului din Campia Transilvaniei (vezi Cazare Transilvania), in judetul Cluj (vezi Cazare Cluj), pe o suprafata de 4400 de hectare se intind o sumedenie de lacuri, stufarisuri, mlastini, pajisti si paduri.  

Este un climat perfect pentru un adevarat paradis al pasarilor. Pasari ce se intalnesc aici din abundenta, unele dintre ele fiind specii rare. Microclimatul este atat de bine ergonomizat, incat o treime din speciile din avifauna cuibaritoare a Europei sunt prezente aici.  
Gasim in acest areal cca 146 de tipuri de pasari diferite, multe dintre ele fiind protejate la nivel european si mondial: rata rosie, cristelul de camp, buhaiul de balta, starcul de noapte, eretele de stuf.



In acest spatiu se gaseste si cel mai adanc lac natural din Transilvania - Lacul Stiucilor si singurul pe care se formeaza plauri (insule plutitoare de stuf). 

Acest mirific loc a fost denumit "Delta Transilvaniei", aspectul de delta fiind evident si in Rezervatia "Stufarisurile de la Sic", ce se intinde pe 550 de hectare. Este a doua cea mai mare intindere de stufaris din Romania, dupa Delta Dunarii.




O alta zona de luat in seama este Valea Legiilor. In trecut era una dintre cele mai mari zone umede ale Bazinului Fizesului. Acum insa, din cauza lucrarilor de drenare si indiguire, zona este in pericol, suprafata zonei inundabile a scazand treptat. 

Exista la nivel local planuri pentru protejarea acestei minunate zone ce atrage destui turisti amatori de locuri inedite din tara noastra.
 

Moara lui Moș Antonie și a lui Tanti Livia de la Ludești

Într-o dimineață de început de august, când aburii se pregătesc să se ridice leneș peste câmpurile scurte de la poalele Șureanului, oprim la intrarea în satul Ludeștii de Jos( com. Orăștioara de Sus) să întrebăm de moara unică de aici. 
La prima casă pe dreapta era o bâtrână, care tocmai  trecuse strada, venind în poală cu o mână de roșii din grădinița cu legume.

- Sărut mana, zic, aici este moara lui Moș Antonie?
- Da, iaca mamă, aci la prima casă.
- Și putem să o vedem? Bătrânul este acasă?
- Bătrânul a murit acum șase săptămâni. Era soțul meu...

Încurcați de situație, ne strecurăm în tăcere din mașină, ne exprimăm sincer părerea de rău, și facem cunoștință cu Tanti Livia. Ea a mai rămas aici, să ducă mai departe secretul și fala singurei mori de apă rămase pe pârăul Grădiștei( ce vine tocmai de la Regia lui Decebal), din cele 15 care populau zona de la Costești și până la oraș, la Orăștie.

Cu lacrimi, încă, în colțul ochilor, ne invită în curte, trecând sprintenă peste pragul jos de la poarta cea mare, semn că aici este casă de oameni gospodari. Curtea pietruită, dă în câțiva metri, în zbaturile uriașe ale celor două roți, căptușite acum cu rame de metal. Cele de lemn putrezeau repede, așa că Moș Antonie Gavriloiu, le-a schimbat, pentru că multă lume încă venea să macine grâul sau porumbul aici.

De pe podețul îngust, cu bârne de stejar vechi de ani și ani și acoperite cu mușchi, se vede mai bine mecanismul roților dințate, pârâul care împarte curtea în două și gaterul ridicat în continuare, deasupra apei.
Tanti Livia ne învită înăuntru, să vedem unde se macină cerealele și unde sunt pietrele de moară, grele de mai bine de jumătate de tonă. Este obișnuită cu turiștii și extrem de volubilă, povestește că moara este veche, de dinainte de 1900, iar meșteșugul s-a transmis din generație în generație.

Un nepot de la Brașov, vrea să conserve totul așa cum este, funcțional, adică, și să deprindă lucrul la moară, la vâltoare și la gater. Este om învățat, are facultate și doctorat, dar ține enorm la tradițiile materiale și spirituale ale urmașilor dacilor.
Uimit, constat că în câteva minute, între noi s-a creat o chimie și o empatie specială. Și eu, și soția și cel mic ne uităm la tanti, ca la bunicile noastre, care doar trebuie ascultate. Au ce să-ți povestească, au o viață trăită și atâtea greutăți peste care au trecut, încât te întrebi dacă astăzi cineva ar putea rezista.

- Și pe timpul lui Ceaușescu, ce făceați?
- Moara am păstrat-o, cu greu, tatăl soțului meu a fost bătut de securiști, dar tot n-a dat-o.
- Da, ce a lucrat?
- Soțul meu era sofer pe rată și muncea aproape toată ziua, seara venea acasă și se apuca să macine. Ne prindea miezul nopții la troacă și la litare( recipientul de făină și vasul de lemn de măsurat făină). A doua zi, bărbatul meu, la cinci era pe autobuz. Și iaca așa a trăit 85 de ani, da repede s-a mai dus. Și nu mi-e ușor de loc.

Bătrâna tanti Livia, se așează încet pe băncuța acoperită cu un preșuleț. Pe perete, deasupra, stau bătute în caiele vreo cinci potcoave uzate. Nu mă pot abține, și cu toată rușinea îi cer o potcoavă. Cu mare drag, îmi spune să o iau pe cea pe care o doresc. Noroc. Doamne Ajută!
Bucuroasă că ne are de oaspeți, ne duce peste drum, într-un fel de garaj, unde, la loc de cinste, stă un darac de lână vechi de zeci de ani, cumpărat de Moș Antonie de la Sibiu, iar afară o batoză, pentru treierat grâul, cu un motor Denes Benz la fel de vechi ca și daracul.

La final, facem o poză cu Tanti Livia, care ne spune că îi suntem tare dragi, și că parcă ne cunoaște de mult timp. Așa este, și noi avem aceași senzație.
Că bunica era lângă noi...