Castrul roman Jidava de lângă Câmpulung

Castrele reprezintă un tip special de fortificații inventate de romani. Majoritatea castrelor din România sunt acum sub valuri uriașe de pământ, însă există și castre ale căror ziduri și vestigii arheologice au fost parțial refăcute și explorate în detaliu. Este cazul castrului roman de la Jidava, Sidova sau Jidova, situat pe drumul care leagă Curtea de Argeș de Câmpulung, undeva pe dreapta, urmând indicațiile de pe panourile de prezentare.

Această puternică fortificație antică este considerată cea mai importantă tabără militară, dintre cele ce au existat de-a lungul lui Limes Transalutanus, celebra linie de fortificații pe care romanii au creat-o pe Olt ( denumire latină Alutus), de la Turnu Măgurele până în Pasul Rucăr- Bran- Dragoslavele (aici se află rămășițele unei cetăți care se pare că a fost construită pe ruinele unui castru roman).

Având o formă dreptunghiulară și construit cu creneluri de cărămidă, castrul avea în centru mai multe clădiri special construite pentru trupele de arcași orientali staționați aici: magazia de cereale, clădirea ofițerilor, clădirea comandantului (Praetorium) și barăcile soldaților( Hibernacola).

Bine amenajat este muzeul mic, unde sunt mai multe elemente de armament care au aparținut soldaților, hărți cu amplasarea castrului, vase și diferite inscripții în latină. Ce mi s-a părut interesant, este că prezentarea o face un puști de 12-13 ani, care lucrează la săpăturile din curte, ajutându-i pe arheologi. Simpatic, volubil, bun cunoscător al istoriei locului, prezintă detaliile arheologice foarte pătruns de importanța serviciului pe care-l face. Lui i-am plătit cei 5-10 lei, nu mai țin minte, după ce i-a arătat băiețelului meu cum se mânuiește un arc de luptă.

Acest castru a fost funcțional încă din timpul domniei Împăratului Septimiu Sever (sec.II d. Ch.) până în timpul lui Filip Arabul, pe la 249 d. Ch., când aici se aflau câteva sute de arcași din Cohorta I Flavia Commagenorum, aduși din Orientul Apropiat. Ei n-au reușit să mai reziste atacurilor carpilor, care reprezentau un neam de daci de la est de Carpați, moment în care castrul a fost părăsit.

Puteți să vă opriți aici, în drumurile voastre spre sau dinspre munții de la nord. De altfel, regiunea este extrem de bogată în obiective turistice medievale ( Biserica lui Radu Negru de la Câmpulung), religioase ( Mănăstirea Curtea de Argeș sau Nămăiești), monumente militare( Mausoleul de la Mateiaș) ori cetați domnești din munți ( Poienari). Muntenia de sub munte reprezintă o sumă a tuturor frumuseților sudului României . Descoperiți-le!

Pasul Rucăr- Bran- Dragoslavele (aici se află ruinele unei cetăți care se pare că a fost construită pe ruinele unui castru roman- detalii AICI).

Veneția la pas- poze și impresii

Întâlnirea cu Veneția, este exact ca întâlnirea cu o vedetă, cu o divă. Întotdeauna arată mai bine  în realitate. Emoția urcă în piept, capul îți vâjâie, iar cuvintele se reduc brusc la niște exclamații. Te pierzi în miasmele parfumului ei, în timp ce ochii vor să cuprindă cât mai mult. 
EȘTI ACOLO...
N-am visat niciodată, dar niciodată, să ajung la Veneția. Am vizitat-o, relativ în fugă, într-o zi caldă de vară și am văzut-o cu ochii celui ce descoperă minunile arhitectonice ale lumii pentru prima dată. Nu sunt mulți cei ce știu Veneția  în amănunt, cum nici eu nu am această pretenție. Din acest motiv am ales să postez cât mai multe fotografii, și să le însoțesc cu mici comentarii și informații despre locurile străbătute de la gară până în San Marco și înapoi.

Aceasta este prima panoramă care te întâmpină la ieșirea din gara imensă a micului oraș(ca populație nu este mai mare ca Romanul). Canal Grande cu miile de bărci și gondole și un dom interesant despre care am aflat că se numește San Simeon Piccolo. Pentru a intra în orașul lagunar propriu -zis, treci un pod monumental numit Scalzi, populat cu sute de magrebieni și africani care vând tot felul de falsuri.

În drum spre Campo San Giacomo dell' Orio, prima piațetă din zona San Polo, ochii fură priveliști de pe canalele unde se odihnesc șalupe și bărcuțe, din balcoanele cu olenadri  și de pe zidurile mâncate de sărurile Adriaticii.

Măștile și ale lor prețuri, reprezintă simbolul carnavalului venețian, care se întâmplă în februarie în fiecare an din 1979, când a fost reintrodus. Pe timpul lui Mussolini, măștile au fost interzise. Găsești și la 5 Euro și la 100, depinde de gusturi și de portofel.

Zona Podului Rialto este tot atât de aglomerată ca și piața San Marco. Pe pod, dacă arunci un ac nu cade pe jos. El face legatura între cartierul San Polo și  sestieri ( cartierele) San Marco, Castello și Cannaregio. Construit în secolul al XVI lea ( 1588) este ultimul dintr-o serie de poduri înălțate începând cu 1172.

Imaginea luată de pe Podul Rialto, arată cât de vie este Veneția, și cum este practic sufocată de turiști. Nu cred că mi-ar plăcea să trăiesc aici, i-aș urî pe toți nebunii ăștia care invadează străduțele înguste și canalele tot anul, și mai ales vara.

Șocul cel mare îl ai atunci când pășești în piața cea mai aglomerată din lume. O maree continuă de oameni se revarsă în sus și în jos, sufocând cu corpurile și cu aparatele lor monumentele reprezentative ale Veneției. Campanile, Palatul Dogilor, Basilica San Marco, Procuratia și Monetăria.







Campanile domină tot orașul cu ai săi 98,5 metri. A fost construită în 912, și îndeplinea trei roluri: clopotniță pentru basilică, punct de observație pentru port și far pentru corăbiile ce intrau în lagună.
Deși avea o fundație de doar 20 de metri, a rezistat  aproape 1000 de ani, în 1902 prăbușindu-se. A fost construit alt turn, identic, mai ușor, cu fundație mai adâncă, în 1912, inaugurarea având loc la exact 1000 de ani, de sărbătoarea Sfântului Marcu, pe 25 aprilie.
Basilica San Marco a adăpostit mormântul Sfântului Marcu, fiind în același timp și capelă pentru dogii venețieni. În 1094 a fost declarată biserica oficială a celei mai vechi republici din lume. Coada pentru intrare in basilică șerpuiește până la cele două coloane de lângă mal. Orbit de soare și de mulțime, am uitat să fac o fotografie întregului ansamblu al basilicii și Palatului Dogilor. Rușine mie, dar ce-mi rămâne în suflet, nu-mi ia nimeni.

Procuratie flanchează piața pe trei laturi, clădirea uriașă cu arcade adăpostind muzeul orașului, iar pe vremuri birourile administrației venețiene. Parterul este plin de terase, unde savurează cafele cu 10-20 de Euro, turiștii bogați și tinerii îndrăgostiți aflați în luna de miere.

Cele două coloane de la intrarea în port, atrag atenția oricărui turist prin valoarea și misterul lor, ele fiind aduse din estul Mediteranei în 1170. Pe una din ele se află leul Sfântului Marcu iar pe cealaltă Sfântul Teodor, unul dintre sfinții protectori ai orașului, având la picioare o creatură necunoscută, a cărui semnificație nu este cunoscută nici până în ziua de azi.
Pe vremuri, între cele două coloane era locul principal de execuție, așa că localnici îl evită, pentru că aduce ghinion. Pentru tine, ca turist, este cel mai norocos loc din lume. EȘTI ACOLO!

Debarcaderul din dreptul pieței dă peste Canalul San Marco, spre insula unde se află o biserică cunoscută, San Giorgio Maggiore, din al cărei turn poți avea una dintre cele mai cuprinzătoare priveliști asupra Veneției.

Într-o zi caldă și după aglomerația din centru, poți savura o bere la o terasă din numeroasele piețe care te întorc către Stazione Feroviaria Santa Lucia. Chiar dacă o bere mare costă 7 Euro, nu contează. Veneția își ia tributul!

Întâlnirea cu Canal Grande,  și cu ale sale vaporetto, îți dă spre întoarcere sentimentul că ai văzut ceva ce nu există în realitate. Dar gândul unei reveniri, îți dă ghes din ce în ce mai des. Nu poți să spui încă: ,,Vedi Venetia, e poi mori"

Am întâlnit terăsuci ca aceasta peste tot, și în Germania, și în Austria, chiar și în Slovenia, dar cele din Veneția, sunt superbe, sunt minuscule, sunt intime și în plus, ai ocazia să fi servit de picolo români.

Știu că n-am cuprins în itinerariul meu decât o infimă parte din ceea ce înseamnă orașul de 1300 de ani, dar novici ca mine, uimiți să constate cât de complexă este lumea astăzi, se vor mai găsi, iar ce am arătat eu poate unora le va fi de ajuns. Sau poate nu.

Delta Transilvaniei

In bazinul Fizesului din Campia Transilvaniei (vezi Cazare Transilvania), in judetul Cluj (vezi Cazare Cluj), pe o suprafata de 4400 de hectare se intind o sumedenie de lacuri, stufarisuri, mlastini, pajisti si paduri.  

Este un climat perfect pentru un adevarat paradis al pasarilor. Pasari ce se intalnesc aici din abundenta, unele dintre ele fiind specii rare. Microclimatul este atat de bine ergonomizat, incat o treime din speciile din avifauna cuibaritoare a Europei sunt prezente aici.  
Gasim in acest areal cca 146 de tipuri de pasari diferite, multe dintre ele fiind protejate la nivel european si mondial: rata rosie, cristelul de camp, buhaiul de balta, starcul de noapte, eretele de stuf.



In acest spatiu se gaseste si cel mai adanc lac natural din Transilvania - Lacul Stiucilor si singurul pe care se formeaza plauri (insule plutitoare de stuf). 

Acest mirific loc a fost denumit "Delta Transilvaniei", aspectul de delta fiind evident si in Rezervatia "Stufarisurile de la Sic", ce se intinde pe 550 de hectare. Este a doua cea mai mare intindere de stufaris din Romania, dupa Delta Dunarii.




O alta zona de luat in seama este Valea Legiilor. In trecut era una dintre cele mai mari zone umede ale Bazinului Fizesului. Acum insa, din cauza lucrarilor de drenare si indiguire, zona este in pericol, suprafata zonei inundabile a scazand treptat. 

Exista la nivel local planuri pentru protejarea acestei minunate zone ce atrage destui turisti amatori de locuri inedite din tara noastra.
 

Moara lui Moș Antonie și a lui Tanti Livia de la Ludești

Într-o dimineață de început de august, când aburii se pregătesc să se ridice leneș peste câmpurile scurte de la poalele Șureanului, oprim la intrarea în satul Ludeștii de Jos( com. Orăștioara de Sus) să întrebăm de moara unică de aici. 
La prima casă pe dreapta era o bâtrână, care tocmai  trecuse strada, venind în poală cu o mână de roșii din grădinița cu legume.

- Sărut mana, zic, aici este moara lui Moș Antonie?
- Da, iaca mamă, aci la prima casă.
- Și putem să o vedem? Bătrânul este acasă?
- Bătrânul a murit acum șase săptămâni. Era soțul meu...

Încurcați de situație, ne strecurăm în tăcere din mașină, ne exprimăm sincer părerea de rău, și facem cunoștință cu Tanti Livia. Ea a mai rămas aici, să ducă mai departe secretul și fala singurei mori de apă rămase pe pârăul Grădiștei( ce vine tocmai de la Regia lui Decebal), din cele 15 care populau zona de la Costești și până la oraș, la Orăștie.

Cu lacrimi, încă, în colțul ochilor, ne invită în curte, trecând sprintenă peste pragul jos de la poarta cea mare, semn că aici este casă de oameni gospodari. Curtea pietruită, dă în câțiva metri, în zbaturile uriașe ale celor două roți, căptușite acum cu rame de metal. Cele de lemn putrezeau repede, așa că Moș Antonie Gavriloiu, le-a schimbat, pentru că multă lume încă venea să macine grâul sau porumbul aici.

De pe podețul îngust, cu bârne de stejar vechi de ani și ani și acoperite cu mușchi, se vede mai bine mecanismul roților dințate, pârâul care împarte curtea în două și gaterul ridicat în continuare, deasupra apei.
Tanti Livia ne învită înăuntru, să vedem unde se macină cerealele și unde sunt pietrele de moară, grele de mai bine de jumătate de tonă. Este obișnuită cu turiștii și extrem de volubilă, povestește că moara este veche, de dinainte de 1900, iar meșteșugul s-a transmis din generație în generație.

Un nepot de la Brașov, vrea să conserve totul așa cum este, funcțional, adică, și să deprindă lucrul la moară, la vâltoare și la gater. Este om învățat, are facultate și doctorat, dar ține enorm la tradițiile materiale și spirituale ale urmașilor dacilor.
Uimit, constat că în câteva minute, între noi s-a creat o chimie și o empatie specială. Și eu, și soția și cel mic ne uităm la tanti, ca la bunicile noastre, care doar trebuie ascultate. Au ce să-ți povestească, au o viață trăită și atâtea greutăți peste care au trecut, încât te întrebi dacă astăzi cineva ar putea rezista.

- Și pe timpul lui Ceaușescu, ce făceați?
- Moara am păstrat-o, cu greu, tatăl soțului meu a fost bătut de securiști, dar tot n-a dat-o.
- Da, ce a lucrat?
- Soțul meu era sofer pe rată și muncea aproape toată ziua, seara venea acasă și se apuca să macine. Ne prindea miezul nopții la troacă și la litare( recipientul de făină și vasul de lemn de măsurat făină). A doua zi, bărbatul meu, la cinci era pe autobuz. Și iaca așa a trăit 85 de ani, da repede s-a mai dus. Și nu mi-e ușor de loc.

Bătrâna tanti Livia, se așează încet pe băncuța acoperită cu un preșuleț. Pe perete, deasupra, stau bătute în caiele vreo cinci potcoave uzate. Nu mă pot abține, și cu toată rușinea îi cer o potcoavă. Cu mare drag, îmi spune să o iau pe cea pe care o doresc. Noroc. Doamne Ajută!
Bucuroasă că ne are de oaspeți, ne duce peste drum, într-un fel de garaj, unde, la loc de cinste, stă un darac de lână vechi de zeci de ani, cumpărat de Moș Antonie de la Sibiu, iar afară o batoză, pentru treierat grâul, cu un motor Denes Benz la fel de vechi ca și daracul.

La final, facem o poză cu Tanti Livia, care ne spune că îi suntem tare dragi, și că parcă ne cunoaște de mult timp. Așa este, și noi avem aceași senzație.
Că bunica era lângă noi...

Ce veți citi toamna asta pe plecatdeacasa.net

Cum perioada concediilor spune adio, nostalgic, și mării și muntelui, iaca, fiecare ne retragem pe la cășile noastre, cu gândul să împărtășim cu cititorii toate experiențele de peste vară. Ce urmează să citiți pe plecatdeacasa.net, sper să vă dea idei suficiente pentru viitoarele drumeții, concedii sau călătorii prin România și prin Europa.

În categoria drumețiilor de și pe munte, veți citi despre aventura mea și a băiețelului meu în Cheile Râmeților, poate cele mai frumoase și spectaculoase din România, călătorie asezonată și cu o oprire la mănăstirea cu același nume, veche vatră ortodoxă românească, așezată într-un cadru calcaro-pitoresc, care îți taie răsuflarea.
Tot în zona Apusenilor, mai precis a Trascăului, vă veți întâlni cu singurul lac carstic și de baraj natural din țară, o minunăție turcoaz, numită Ighiu, Ighiel sau Iezăr, cum îi spun localnicii.
Un articol special va fi dedicat celei mai surprinzătoare transformări de cetate din Europa ultimilor ani, este vorba despre superba Alba Carolina, cetatea în stil Vauban, care ia mințile oricui îi pășește ...podul, sau podurile, mă rog.
În partea de istorie, avem cu ce...scrie. Cu trei cetăți dacice, aflate în patrimoniul UNESCO,  cu o Sarmisegetusa Regia, nemaipomenită, bine întreținută și bine...păzită, în inima Munților Orăstie. Costești și Piatra Roșie-Luncani sunt alte două cetăți vizitate, la ultima urcușul și căutarea acesteaia, sărind mult peste ceea ce am văzut.
Un articol special va fi cel cu moara de la Ludeștii de Jos, de lângă Orăștie, unde tanti Livia  ne povestește istoria acestei minuni tehnice, unică prin vârstă și dimensiuni.
Parcul naționl Grădiștea de Munte -Cioclovina, vine cu două semieșecuri, simpatice oricum, și pline de adrenalină, unul cu Fundătura Ponorului- un obiectiv enigmatic și de negăsit( pentru noi trei, cel puțin) și celălalt cu Peștera Șura Mare, cu mers prin apa super rece și cu un portal imens, la care n-am mai ajuns, pentru că de la genunchi în jos, n-am mai simțit nimic. Dar oricum, experiență familială, de neuitat.
Vor urma articole despre Drumul Regelui-Trasalpina, bisericile de lemn din Vâlcea, mănăstirile din Oltenia de sub munte, Bistrița și Arnota. lângă  Mănăstirea Bistrița, deasupra cheilor sale spectaculoase, am găsit o peșteră cu două bisericuțe din secolul al XV lea, minunate, despre care veți citi mai spre iarnă.
Și nu în ultimul rând, spre zăpezile vacanței, veți putea citi, unii dintre voi rememora, experiența cu tabăra de copii de la Villach, din Austria, vom scrie despre  cel mai mare baraj din Austria-Kölnbrein( 200 de metri!), vizita de la Minimundus, despre muzeul Porshe,  experiența babilonică de la Veneția, cumintele oraș Trieste și Marea Adriatică, dar și  despre Viena și Budapesta.

BUCURAȚI-VĂ, CITIȚI ȘI CĂLĂTORIȚI CU PLECATDEACASA.NET
ȘI NU UITAȚI SĂ DAȚI LIKE!

Trei rezervații unice

Am descoperit că în lista mea de locații interesante unde aș vrea să ajung, se află trei rezervații naturale unice. 
Scriu despre ele câteva cuvinte, în speranța că unii dintre voi ați ajuns sau veți ajunge acolo, și îmi veți trimite fotografii. 
Pentru că sunt plante de climă caldă, este posibil ca mulți să le fi văzut deja, ajunși acolo cu vreo oferta de early booking, prin grădinile hotelurilor din Grecia, Turcia sau Muntenegru, sau de oriunde din regiunea mediteraneană. 
 
Prima dintre ele este rezervaţia Dosul Laurului, de lângă localitatea Zimbru, com. Gurahonţ, judeţul Arad. Ocroteşte singura specie de arbust din familia dafinului, şi anume laurul ghimpos(Ilex aquifolium) care a rezistat pe teritoriul României, deși este o plantă mediteraneeană foflosită ca gard viu sau cum se întâmplă, încă, în insula Zakynthos în 2014, la multe supe, tocane sau sosuri. Folosirea ramurilor de laur la aranjamentele florale a dus la rărirea lui în poiana înconjurată de fag, unde vegetează. Din acest motiv zona a fost pusă sub protecţia legii.
Urmează castanii comestibili (Castanea sativa) din pădurea Tismana şi din jurul oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie. Tot de origine mediteraneeană, aceştia au găsit locuri cu microclimat specific, adăpostit de vânturile reci ale iernii. Pe platoul Gornoviţa din apropierea Mânăstirii Tismana, se află un castan vechi ce produce DOUĂ tone de castane pe an, în timp ce la Baia Mare are loc Festivalul Castanelor, dar fără ...castane.
Ultima este rezervaţia de nuferi de la 1 Mai, judeţul Bihor. Dacă nu i-ați văzut în România, căutați un last minute Grecia 2014 sau Egipt și mergeți în grădinile botanice mari, unde pot fi admirați în lacuri special amenajate. Deosebirea este că la noi, lotusul apare în mod natural.  O floare de lotus care reprezintă un unicat pe continetul european, şi care rezistă în apele calde ale lacului termal din staţiune, de peste 400 000 de ani, de când Europa era străbătută de tropic. Minunea aceasta care este înrudită cu lotusul de Nil, cel atât de iubit de faraoni, se numeşte Nymphaea lotus var. thermalis sau pe româneşte DREŢE, şi vegeteză tot timpul anului în apa termală adusă de pârâul Peţea, la 42 de grade, astfel că apa nu îngheaţă niciodată. Aceasta este explicaţia prezenţei acestei flori, la mii de kilometri de locul de origine, o plantă care poate acoperi cu frunzele sale 10 mp, cu flori de un alb galbui ce au diametru de 20 de centimetri. În apele lacului mai trăieşte un relict terţiar, un melc numit Melanposis, trecut în categoria fosilelor vii.