Moara lui Moș Antonie și a lui Tanti Livia de la Ludești

Într-o dimineață de început de august, când aburii se pregătesc să se ridice leneș peste câmpurile scurte de la poalele Șureanului, oprim la intrarea în satul Ludeștii de Jos( com. Orăștioara de Sus) să întrebăm de moara unică de aici. 
La prima casă pe dreapta era o bâtrână, care tocmai  trecuse strada, venind în poală cu o mână de roșii din grădinița cu legume.

- Sărut mana, zic, aici este moara lui Moș Antonie?
- Da, iaca mamă, aci la prima casă.
- Și putem să o vedem? Bătrânul este acasă?
- Bătrânul a murit acum șase săptămâni. Era soțul meu...

Încurcați de situație, ne strecurăm în tăcere din mașină, ne exprimăm sincer părerea de rău, și facem cunoștință cu Tanti Livia. Ea a mai rămas aici, să ducă mai departe secretul și fala singurei mori de apă rămase pe pârăul Grădiștei( ce vine tocmai de la Regia lui Decebal), din cele 15 care populau zona de la Costești și până la oraș, la Orăștie.

Cu lacrimi, încă, în colțul ochilor, ne invită în curte, trecând sprintenă peste pragul jos de la poarta cea mare, semn că aici este casă de oameni gospodari. Curtea pietruită, dă în câțiva metri, în zbaturile uriașe ale celor două roți, căptușite acum cu rame de metal. Cele de lemn putrezeau repede, așa că Moș Antonie Gavriloiu, le-a schimbat, pentru că multă lume încă venea să macine grâul sau porumbul aici.

De pe podețul îngust, cu bârne de stejar vechi de ani și ani și acoperite cu mușchi, se vede mai bine mecanismul roților dințate, pârâul care împarte curtea în două și gaterul ridicat în continuare, deasupra apei.
Tanti Livia ne învită înăuntru, să vedem unde se macină cerealele și unde sunt pietrele de moară, grele de mai bine de jumătate de tonă. Este obișnuită cu turiștii și extrem de volubilă, povestește că moara este veche, de dinainte de 1900, iar meșteșugul s-a transmis din generație în generație.

Un nepot de la Brașov, vrea să conserve totul așa cum este, funcțional, adică, și să deprindă lucrul la moară, la vâltoare și la gater. Este om învățat, are facultate și doctorat, dar ține enorm la tradițiile materiale și spirituale ale urmașilor dacilor.
Uimit, constat că în câteva minute, între noi s-a creat o chimie și o empatie specială. Și eu, și soția și cel mic ne uităm la tanti, ca la bunicile noastre, care doar trebuie ascultate. Au ce să-ți povestească, au o viață trăită și atâtea greutăți peste care au trecut, încât te întrebi dacă astăzi cineva ar putea rezista.

- Și pe timpul lui Ceaușescu, ce făceați?
- Moara am păstrat-o, cu greu, tatăl soțului meu a fost bătut de securiști, dar tot n-a dat-o.
- Da, ce a lucrat?
- Soțul meu era sofer pe rată și muncea aproape toată ziua, seara venea acasă și se apuca să macine. Ne prindea miezul nopții la troacă și la litare( recipientul de făină și vasul de lemn de măsurat făină). A doua zi, bărbatul meu, la cinci era pe autobuz. Și iaca așa a trăit 85 de ani, da repede s-a mai dus. Și nu mi-e ușor de loc.

Bătrâna tanti Livia, se așează încet pe băncuța acoperită cu un preșuleț. Pe perete, deasupra, stau bătute în caiele vreo cinci potcoave uzate. Nu mă pot abține, și cu toată rușinea îi cer o potcoavă. Cu mare drag, îmi spune să o iau pe cea pe care o doresc. Noroc. Doamne Ajută!
Bucuroasă că ne are de oaspeți, ne duce peste drum, într-un fel de garaj, unde, la loc de cinste, stă un darac de lână vechi de zeci de ani, cumpărat de Moș Antonie de la Sibiu, iar afară o batoză, pentru treierat grâul, cu un motor Denes Benz la fel de vechi ca și daracul.

La final, facem o poză cu Tanti Livia, care ne spune că îi suntem tare dragi, și că parcă ne cunoaște de mult timp. Așa este, și noi avem aceași senzație.
Că bunica era lângă noi...

Ce veți citi toamna asta pe plecatdeacasa.net

Cum perioada concediilor spune adio, nostalgic, și mării și muntelui, iaca, fiecare ne retragem pe la cășile noastre, cu gândul să împărtășim cu cititorii toate experiențele de peste vară. Ce urmează să citiți pe plecatdeacasa.net, sper să vă dea idei suficiente pentru viitoarele drumeții, concedii sau călătorii prin România și prin Europa.

În categoria drumețiilor de și pe munte, veți citi despre aventura mea și a băiețelului meu în Cheile Râmeților, poate cele mai frumoase și spectaculoase din România, călătorie asezonată și cu o oprire la mănăstirea cu același nume, veche vatră ortodoxă românească, așezată într-un cadru calcaro-pitoresc, care îți taie răsuflarea.
Tot în zona Apusenilor, mai precis a Trascăului, vă veți întâlni cu singurul lac carstic și de baraj natural din țară, o minunăție turcoaz, numită Ighiu, Ighiel sau Iezăr, cum îi spun localnicii.
Un articol special va fi dedicat celei mai surprinzătoare transformări de cetate din Europa ultimilor ani, este vorba despre superba Alba Carolina, cetatea în stil Vauban, care ia mințile oricui îi pășește ...podul, sau podurile, mă rog.
În partea de istorie, avem cu ce...scrie. Cu trei cetăți dacice, aflate în patrimoniul UNESCO,  cu o Sarmisegetusa Regia, nemaipomenită, bine întreținută și bine...păzită, în inima Munților Orăstie. Costești și Piatra Roșie-Luncani sunt alte două cetăți vizitate, la ultima urcușul și căutarea acesteaia, sărind mult peste ceea ce am văzut.
Un articol special va fi cel cu moara de la Ludeștii de Jos, de lângă Orăștie, unde tanti Livia  ne povestește istoria acestei minuni tehnice, unică prin vârstă și dimensiuni.
Parcul naționl Grădiștea de Munte -Cioclovina, vine cu două semieșecuri, simpatice oricum, și pline de adrenalină, unul cu Fundătura Ponorului- un obiectiv enigmatic și de negăsit( pentru noi trei, cel puțin) și celălalt cu Peștera Șura Mare, cu mers prin apa super rece și cu un portal imens, la care n-am mai ajuns, pentru că de la genunchi în jos, n-am mai simțit nimic. Dar oricum, experiență familială, de neuitat.
Vor urma articole despre Drumul Regelui-Trasalpina, bisericile de lemn din Vâlcea, mănăstirile din Oltenia de sub munte, Bistrița și Arnota. lângă  Mănăstirea Bistrița, deasupra cheilor sale spectaculoase, am găsit o peșteră cu două bisericuțe din secolul al XV lea, minunate, despre care veți citi mai spre iarnă.
Și nu în ultimul rând, spre zăpezile vacanței, veți putea citi, unii dintre voi rememora, experiența cu tabăra de copii de la Villach, din Austria, vom scrie despre  cel mai mare baraj din Austria-Kölnbrein( 200 de metri!), vizita de la Minimundus, despre muzeul Porshe,  experiența babilonică de la Veneția, cumintele oraș Trieste și Marea Adriatică, dar și  despre Viena și Budapesta.

BUCURAȚI-VĂ, CITIȚI ȘI CĂLĂTORIȚI CU PLECATDEACASA.NET
ȘI NU UITAȚI SĂ DAȚI LIKE!

Trei rezervații unice

Am descoperit că în lista mea de locații interesante unde aș vrea să ajung, se află trei rezervații naturale unice. 
Scriu despre ele câteva cuvinte, în speranța că unii dintre voi ați ajuns sau veți ajunge acolo, și îmi veți trimite fotografii. 
Pentru că sunt plante de climă caldă, este posibil ca mulți să le fi văzut deja, ajunși acolo cu vreo oferta de early booking, prin grădinile hotelurilor din Grecia, Turcia sau Muntenegru, sau de oriunde din regiunea mediteraneană. 
 
Prima dintre ele este rezervaţia Dosul Laurului, de lângă localitatea Zimbru, com. Gurahonţ, judeţul Arad. Ocroteşte singura specie de arbust din familia dafinului, şi anume laurul ghimpos(Ilex aquifolium) care a rezistat pe teritoriul României, deși este o plantă mediteraneeană foflosită ca gard viu sau cum se întâmplă, încă, în insula Zakynthos în 2014, la multe supe, tocane sau sosuri. Folosirea ramurilor de laur la aranjamentele florale a dus la rărirea lui în poiana înconjurată de fag, unde vegetează. Din acest motiv zona a fost pusă sub protecţia legii.
Urmează castanii comestibili (Castanea sativa) din pădurea Tismana şi din jurul oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie. Tot de origine mediteraneeană, aceştia au găsit locuri cu microclimat specific, adăpostit de vânturile reci ale iernii. Pe platoul Gornoviţa din apropierea Mânăstirii Tismana, se află un castan vechi ce produce DOUĂ tone de castane pe an, în timp ce la Baia Mare are loc Festivalul Castanelor, dar fără ...castane.
Ultima este rezervaţia de nuferi de la 1 Mai, judeţul Bihor. Dacă nu i-ați văzut în România, căutați un last minute Grecia 2014 sau Egipt și mergeți în grădinile botanice mari, unde pot fi admirați în lacuri special amenajate. Deosebirea este că la noi, lotusul apare în mod natural.  O floare de lotus care reprezintă un unicat pe continetul european, şi care rezistă în apele calde ale lacului termal din staţiune, de peste 400 000 de ani, de când Europa era străbătută de tropic. Minunea aceasta care este înrudită cu lotusul de Nil, cel atât de iubit de faraoni, se numeşte Nymphaea lotus var. thermalis sau pe româneşte DREŢE, şi vegeteză tot timpul anului în apa termală adusă de pârâul Peţea, la 42 de grade, astfel că apa nu îngheaţă niciodată. Aceasta este explicaţia prezenţei acestei flori, la mii de kilometri de locul de origine, o plantă care poate acoperi cu frunzele sale 10 mp, cu flori de un alb galbui ce au diametru de 20 de centimetri. În apele lacului mai trăieşte un relict terţiar, un melc numit Melanposis, trecut în categoria fosilelor vii.

Dimineți liniștite la Lacu Roșu

Am fost la Lacu Roșu, de foarte multe ori în ultimii ani și am stat la hotelul cu același nume sau Gylkosto, cum îi spun secuii. Plăcut, dar cam scump și restaurantul frumos amenajat dar cu mâncare la prețuri exorbitante. Credeam, așa cum simt mulți turiști, că pentru noi, această stațiune nu mai are secrete, aceleași plimbări cu barca după care Iani este înnebunit și aceleași plimbări cu tricicleta Smart Trike a băiețelului, pe marginea străzii între lac și hotel sau restaurant. Cam riscant, dar așa este stațiunea, ce să-i faci.

Dar, ultima dată, stațiunea și-a dezvăluit ca o frumoasă domnișoară tainele. Astfel, am cunoscut-o altfel decât până acum, fermecătoare, discretă, strălucitoare la răsărit și misterioasă la apus.
Soția a găsit, pe internet, o pensiune micuță, ascunță la poalele crestelor calcaroase ale Hășmașului, cu doar două camere, foarte spațioase și bine dotate, chiar și cu jucarii, și dimensionate pentru familiile cu unul sau chiar doi copii. Alături într-un spațiu mai mic era o bucătărioară cu de toate, cu un  foișor simpatic și cu balansoarul străjuit de o ciupercă de lemn foarte binevoitoare.
Cum ajungeți în stațiune, de pe drumul principal faceți la dreapta și aproape paralel cu acesta, se face un drumeag de pământ ce urcă spre biserica ortodoxă din deal, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Înainte de ea, pe dreapta, veți da de această pensiune deosebită.

Gazdele (familie mixtă, ea româncă, el maghiar/secui), construiau acum o altă pensiune mai mare, alături, cu șapte camere micuțe, lucru care cred că va lua din farmecul rustic al primeia. Prețul unei nopți de cazare este de 120 lei, dar merită! De aici am plecat într-o mică drumeție spre Cheile Bicăjelului și satul Trei Fântâni, despre care am scris într-o postare anterioară, și tot de aici am plecat să explorăm Cheile Șugăului, ori pur și simplu ne-am foit prin zona cu mici terase și artizanat, încurcați într-un mod amuzant, de trotinetele de copii sau de nimicurile pe care cei mici și le doresc indiferent dacă au sau nu nevoie de ele..
În rest, bucurați-vă de liniștea dimineților și de intimitatea foișorului.

Delta Dunării- grădină botanică naturală

sursa: danube-delta-resort.ro

Ca orice pământ nou, delta este într-o continuă prefacere dar și într-o continuă instabilitate. Acum 2400 de ani, Herodot, vizitând gurile Dunării, ne-a lăsat o imagine mult mai diferită de actuala înfățișare a deltei. Pe vremea aceea, în locul nesfârșitelor suprafețe de bălți, stufăriș și grinduri, exista un fel de estuar, prin care Dunărea se vărsa în Marea Neagră, prin nu mai puțin de 7 brațe.
Deși de despart doar 275 de ani de când Dimitrie Cantemir a întocmit prima hartă românească a Principatului Moldovei, anexată vestitei sale lucrări Desriptio Moldaviae, chipul deltei de azi, așa cum o văd cei ce își petrec o vacanta in delta dunarii, corespunde vag cu ceea ce văzuse marele domnitor.
Opera de formare a deltei nu s-a încheiat încă, și nu se va încheia, cât timp Dunărea va curge și va aduce milioanele de tone aluviuni pe an( aprox, 52 milioane tone /an).
Delta este un vast mediu natural care concentrează toate speciile vegetal-lacustre ale continentului, precum și o bogată faună, mai ales ornitologică și ihtiologică, fiind raiul celor ce caută cazare in delta dunarii și clipe de relaxare și amuzament la pescuit sau preferă bird-watching-ul.
Ea rămâne cel mai important loc de popas al păsărilor migratoare între regiunea arctică și cea tropicală. Cinci din cele mai importante drumuri de pasaj ale păsărilor trec prin Delta Dunării. În afară de păsările migratoare, un număr mare de specii rare cuibăresc aici ca oaspeți de vară, după cum altele, ca oaspeți de iarnă, clocesc în nordul Europei, venind să-și petreacă iarna în deltă.
În apele sale trăiesc aproape o sută de specii de pești, din care cei mai importanți sunt sturionii, ca relicte ale vechii faune ponto-caspice, stiucile și scrumbiile, cele care fac deliciul celor de aleg o vacanta all inclusiv in delta dunarii sau doar un sejur, și asta în orice anotimp.
În sfârsit, vegetatția bogată a deltei reflectă medii de viață diferite, cum ar fi: vegetația plutitoare stuficolă( plaurii), cea higrofilă de pe marginea bălților, sau cea a pajistilor de pe grinduri. În aceste fitocenoze trăiesc toate speciile lacustre din zona temperată, delta fiind astfel o adevărată grădină botanică a Europei,  toate acestea  constituind suficiente motive să căutați ofertele cele mai bune de petrecerea timpului liber în liniștea Deltei Dunării.

Castelul Corvinilor

Din păcate perspectiva asupra castelului este obturată, aș spune mai degrabă mânjită de prezența în jur, a unor stâlpi de funicular (acesta transporta minereul de fier de la Teliuc, în nițte vagoneți suspendați, cale de câţiva kilometri, era un fel de telecabină siderurgică),  a unor dealuri cu aspect selenar și a unor clădiri părăsite ce aparțin combinatului.

Iată cum, dorința de a construi cu orice preţ comunismul cu fabrici și uzine, cu omul nou, cu pionierul  cu ghiozdan, ajunge să ne bântuie și după aproape 25 ani de la schimbarea de regim din decembrie 1989.

Dar să ne întoarcem la castel, eu i-aş spune Castelul Huniazilor, deoarece în maghiară nobilii aceștia viteji se numeau Huniadi (poate cu y) și, dupa cum ştiți, au fost conducători ai Ungariei, noi îi considerăm români, maghiarii şi-i revendică,  asta pentru că în familia lor a existat și sânge unguresc.
Construcția castelului începe în secolul al XIV lea, și este cel mai mare și mai bine păstrat edificiu medieval din România, în stil gotic, cu patru turnuri piramidale, bastioane și turnulețe.
Are 50 de încăperi, cele mai mari și mai importante fiind Sala Cavalerilor și Sala Dietei(nu este dieta de slăbit, ci așa se numeau întrunirile obştilor nobiliare sau un fel de miniparlamente locale și regionale; de altfel termenul a fost preluat, cred, din lumea slava, astazi Camera Deputaților din Polonia numindu-se Dieta). Azi, în curtea castelului se desfășoară numeroase evenimente artistice și culturale, sau sunt invitați copii și turiști pentru care se reconstituie atmosfera medievală de odinioară, cu turniruri, jocuri educative și simulări de lupte.

În secolul al XV lea aici a fost reședința nobililor Iancu de Hunedoara și a lui Matei Corvin (fiul lui Iancu), care au și instituit emblema (blazonul) familiei, un corb cu un inel în cioc (Corvus corax- denumirea latină= corb).
Mai trebuie menționată și existența în interiorul castelului a unei fântâni adânci de 30 de metri, săpată de prizonieri turci, care după ce au muncit ani buni, crezând ca vor fi eliberați daca dau de apă, au fost uciși în cele din urmă și aruncați la animale (crudă legendă!).
Intrarea în castel se face de pe un pod situat deasupra văii pârâului Zlaşti, care oferă castelului o intrare maiestuoasă. tipică stilului gotic. Lume din toată lumea vine la castelul Corvinilor, afluența de turiști este foarte mare, germani, israelieni, și mulți români, stranieri mai ales, cu copii care rod jucării Fisher Price în cărucioarele lor moderne, indicatoare noi sunt în oraș, organizatori de evenimente și ONG-uri sunt din ce în ce mai multe, într-un cuvânt, se mișcă ceva în Hunedoara.

România Pitorească de la Dragosloveni

La kilometrul 164, pe E85, spre București, după cum citesc pe un pliant, caut disperat un indicator.
După prima intersecţie nu găsesc nimic, după a doua o iau prin Gugeşti, ocolesc fabrica de lemn, înconjur jumătate din podgoriile Vrancei şi undeva la capătul satului, după ce traversez iar E85, dau după 200 de metri de o căsuţă cu cerdac şi cu etaj, în faţa căreia se află statuia poetului și prozatorului. 

Iată Casa memorială Alexandru Vlahută!

Frigul îmi face probleme, și cu mâinile îngețate scot tableta din husa serioux, și încep a face poze. Dezamăgit, întreb ghidul de ce nu există niciun indicator şi îmi spune că cei de la drumuri nu l-au considerat conform!
Conform cu ce? Întreb eu nedumerit.
Că toată ţara e plină de indicatoare către mânăstiri obscure și kithcioase în care unii călugări cred că l-au găsit pe Mesia, pe coclaurii credinţei!
Acelea cu ce sunt conforme? Poate cu vreun pomelnic pentru răposaţii directorului de la drumuri.

Intru şi aflu că nu este casa unde s-a născut poetul(1858-1919) ci aceea în care a locuit câțiva ani în timpul Primului Război Mondial, o casă unde se întâlnea foarte des cu prietenii săi, Barbu Delavrancea și I.L.Caragiale. Născut în satul Pleşeşti din fostul judet Tutova, poetul prozator a iubit dealurile dogorite de podgorii din Vrancea aceea rubinie, care l-a adoptat și l-a maturizat spiritual. Pleacă din Dragosloveni cu un car prăfuit în care-şi pune câteva lucruri, atunci când linia frontului îl obligă să se retragă în Moldova. Carul există șiazi într-o dependință ca și micuța șaretă cu care poetul se plimba. Când le văd, simt că este rost de ceva fotografii și îmi caut aparatul foto mirrorless de la Sony, care nu mă părăsește niciodată, după care intrăm din nou în casa lui Vlahuță.

Întreb pe doamna muzeograf câţi vizitatori are într-un an, si îmi spune că puţini ştiu despre aceasta casă memorială înfiinţată în amintirea scriitorului, în 1958 iar pe siteul muzeului Vrancei NU există fotografii!!!- aşa că singurele poze sunt la mine pe blog- şi mă roagă să-i trimit vreo două poze! O voi face negeresit, numai să nu uit de indignare, geanta de laptop prestigio ,laptopul și să încarc pozele, pentru ca lumea să știe că există case memoriale ce merită văzute.
Pe siteul vrancea.com se afla și pagina cu muzeul Vrancei, deci nu există un site individual!
Aşa se face turism cultural în ţara noastră: fără bani, fără promovare, fără nerv, fără interes şi fără...poze.