Muzeul Aurului de la Brad

 by Sofia Flori

La Muzeul Aurului  din orasul  Brad am vazut foarte multe piese din aur ....aur de toate felurile, in toate  formele,  care mai de care mai unice si mai frumoase, aur in diverse combinatii.

Inainte de  a intra in muzeu imi facusem o imagine de acasa  si ma asteptam sa vad cam acelasi lucru cu ce vazusem la Muzeul National de  Istorie a Romaniei, partea de tezaur, din Bucuresti ....dar dupa ce am parcurs prima sala si in momentul cand am pasit in cea de-a doua am realizat ca este un muzeu total diferit,  mult mai complex cu mai multa "valoare ";  daca tezaurul de la MNIR era reprezentat prin foarte multe bijuterii si podoabe sau  aurul era prelucrat, aici am vazut aurul in starea lui nativa , asa cum se gaseste (gasea) in natura .

Aveam idee despre  cum ar  arata aurul in natura, in combinatie cu diferite roci - prima data am vazut aurul in stare nativa la Rosia Montana . La muzeul din Brad am vazut atatea "bijuterii " astfel ca , in viziunea mea , acest muzeu se claseaza  in TOP 3 muzee care trebuie vizitate (si revizitat)  si care exprima intr-un mod incredibil valoarea poporului roman si bogatiile acestei tari.

Cuvinte ca sa pot descrie aceasta expozitie unica in Europa si  a treia din lume nu mai am. Degeaba as incerca eu sa descriu maiestria naturii si a lui Dumnezeu, ca tot nu ar fi suficient de bine perceputa; cel mai bine ar fi ca orice cetatean (mai ales roman ) sa mearga si sa cunoasca tezaurul nostru din aur gasit in minele din tara noastra (in special  in cele din Apuseni ), dar si in minele din strainatate.

Despre istoria muzeului mi-a placut o insemnare a lui Geo Bogza , intr-un registru de vizitatori , din 30 iulie 1963:  " Este mult aur in Muntii Apuseni , dar mai mult in inima oamenilor, in inima celor ce sunt urmasii neinfricatului Horea. Am trecut pe aici intr-o dimineata de vara si m-am bucurat de imensa bogatie a tarii noastre  - in aur si in oameni de aur "

Muzeul Aurului se afla pe str Independentei, nr 3, Brad, judetul Hunedoara. Taxa de vizitare este de 15 lei /adult, 10 lei /elev,student sau pensionar si taxa foto - 0 lei , da, adevarat, NU EXISTA TAXA FOTO, intr-un muzeu cu o asemenea valoare . Felicitari conducerii pentru ca au adoptat aceasta metoda !!!

Programul de vizitare este de marti pana duminica de la 9 - 17, luni inchis.
 

Muzeul a fost redeschis dupa o perioada de 5 ani, timp in care s-a lucrat la renovare/reabilitarea cladirii.

Muzeul a fost infiintat de catre un geolog german  , in 1896 , iar in prezent numara peste 2000 de exponate, din multe colturi ale lumii , dar mai mult de jumatate din exponate sunt  din Muntii Apuseni .
Exponatele din muzeu sunt foarte fragile si nu se pot transporta , iar daca ar fi prelucrate ar avea o valoare foarte mica si nici nu ar cantari foarte mult . Cea mai mare valoare a acestor exponate consta in forma nativa , asa cum au fost gasite in pamant  si sunt foarte rare. Toate exponatele din aur au intre 12 si 22 karate.

Cele mai importante piese sunt cele doua "soparle" care au fost evaluate la 3 milioane de dolari si au facut "furori " la expozitiile internationale (Munchen - 2003), "balerina " este inca o exponata unica pentru ca se poate observa un cristal cu 12 fete . Alte piese importante din muzeu sunt : "Pana scriitorului " , "Salamandra ", "Ursul Polar " , "Harta Romaniei " si multe, multe altele.

Muzeul are doua colectii, imediat dupa usa de la  intrare, in partea stanga de afla colectia de aur iar in dreapta sunt minerale aduse de peste tot din lume dar si din Romania (eu vizitand si Muzeul de Geologie din Bucuresti - am facut o comparatie intre cele doua colectii si tot cea din Brad mi-a placut mai mult, la  Bucuresti sunt multe pietre si esantioane din tara noastra si mai putine din strainatate , sau mai putine care nu sunt dintre cele mai cunoscute. Bineinteles ca exponatele din Bucuresti au un intreg muzeul dedicat doar lor  intins pe doua etaje  ). 

Mi-am planificat vacanta intr-o perioada frumoasa pentru orasul Brad - chiar de ziua lui (10-11 august 2013) pentru ca stiam ca doar in acest week-end ma putea plimba cu Mocanita de la Brad la Criscior (cam 5-6 km) dar si de la Abrud la Rosia Montana. Totul bine si frumos pana cand, umbland pe strazile din Brad, am "ochit" Muzeul Aurului printre multimea de comercianti venita din toata tara ca sa isi castige un banut,  si cand am vazut ca era deschis nimic nu imi mai statea in cale.  Am intrat pe usa si imediat m-a intampinat o tanara draguta cu un zambet frumos. Am schimbat cateva cuvinte, am platit si am inceput vizita. Ce a urmat sa vad si sa aflu mi-a schimbat definitiv unele pareri si "mi-a indus " un sentiment de frumos si de unicitate.

Colectia Aurului este formata din 5 sali cu diferite exponate din Romania (mai mult de jumatate au fost gasite de catre mineri sau de catre cercetatori in Muntii Apuseni  ) dar si din multe alte tari din intreaga lume. Cand am ajuns in ultima sala , in care sunt expuse unele dintre cele mai valoroase piese ale muzeului , a aparut primarul orasului impreuna cu un grup de artisti care au cantat cu ocazia zilelor Bradului si le-a facut un tur al muzeului, oferindu-le date importante despre muzeu si exponate.
In muzeu am petrecut vreo 5 ore deoarece, pe langa exponatele de valoare exista si multe afise pline de informatii, cu desene si schite pe intelesul oricui . In acest timp cat am stat in muzeu, citind date sau facand poze, m-am trezit la un moment dat, singura in tot muzeul , astfel am privit linistita la ce minunatii poate crea natura si mai ales ca au rezistat atata timp sub pamant si totusi pastrandu-si forma. 

Plitvice- o minune carstică dincolo de cuvinte

Pentru cine n-a auzit de  Parcul Național Plitvice, menționarea cuvântului carstic, l-ar duce cu gândul la ceva peșteri, cu aceleași stalactite și stalagmite pe care le-a văzut și în România, la Urșilor sau aiurea.

Nu dragilor, Plitvice( se citește Plitvițe) Jezera este cea mai frumoasă zonă de pe Terra! 

Într-o regiune din zona central sudică a Croației,  în Munții Dinarici, aproape de granița cu Bosnia, se află un complex de lacuri carstice de un albastru turcoaz, absolut ireal. 


Sunt zeci de lacuri situate la altitudini diferite, ceea ce creează o salbă de cascade pe o lungime de câțiva kilometri, pentru că aceste lacuri se varsă practic  unul în altul. Parcul este inclus în patrimoniul mondial UNESCO  din 1979,  unde stă alături de Delta noastră, între siturile umede cele mai relevante din lume.

Fotografiile vorbesc de la sine, așa că n-am să vă amețesc cu specificații tehnice, speologice sau geologice, despre fenomene carstice, doline, polii, uvale, concrețiuni de travertin sau praguri uriașe de calcar jurasic, peste care se aruncă miile de tone de apă.

Vă voi spune câte ceva despre cum este organizată zona, în ideea că veți ajunge acolo și îmi veți da dreptate. 

Este cel mai frumos loc de pe Terra!

Cazare

În zona parcului național există o infrastructură turistică impresionantă, zecile de ani de experiență și deschiderea din timpul lui Tito( din perioada fostei Iugoslavii) își arată roadele acum. Mici sate cu vile cochete sunt transformate în pensiuni, cu foișor, peluză, șezlonguri, flori și multă liniște. Într-una din aceste pensiuni am stat și noi, in sătucul care se numeste Jezerce, unde sunt 20 de case aranjate minunat, cu dotări decente de două sau trei stele, la 15 minute de intrarea în parc. Găsiți cazare de la 30 la 70 de euro, în funcție de buget și de perioadă, pe oricare dintre marile site-uri de rezervări. Se pot face și rezervări la hotelurile din apropierea parcului, dar acolo prețurile sunt ceva mai mari. Proprietarii sunt foarte amabili și cunosc două sau trei limbi străine, engleza foarte bine sau germana și încă una la nivel mediu.

Acces în parc și traseu

Există două intrări situate în așa fel încât să nu fie mai departe de 15-30 minute de sătucurile de vacanță, cam 1500-2000 de metri de la pensiune până la poartă. Acolo cumpărați bilete în funcție de traseul ales, E,G, F, K, H,  cel ales de noi  F, are 8 kilometri și acoperă tot ceea ce merită văzut și costă 110 kuna( moneda națională).  Vi se controlează biletul la intrarea în parc și pe vaporaș, așa că este bine sa fiți în regulă. Copilul nostru avea 8 ani, dar sincer nu i-am luat bilet, deși la peste 7 ani este obligatoriu. 

Oricum, banii aceeia i-am cheltuit tot la ei, cu mâncare și cu suveniruri. Se pleacă cu un autobuz format din mai multe ,,vagoane” care vă duce la capătul traseului, de unde începeți să coborâți spre cascade, plimbarea cu vaporașul electric, și către zona de agrement unde se servește mâncare, pe un platou larg, unde mii de oameni admiră frumusețile zonei. Punctul terminus este la Big Waterfall sau Velki Slap, unde rămâneți muți de uimire în fața celor trei perdele de apă care cad de la mai bine de 100 de metri. Pentru detalii: www.np-plivicka-jezera.hr.

Mâncarea

În sătucurile de pensiuni se oferă, contra cost, mic dejun, există mici terase unde se poate mânca un sendviș și se poate bea o bere, dar puteți căuta și un bistro( lângă pârtia de ski) unde vă recomand să comandați Plescavica, carne tocată( ca de mici, dar fără condimentele noastre) cu o specialitate de brânză în interior, cu salată și cartofi incluși, la 8 euro și Lika -Cevap( fără umplutură) sau săturați-vă cu o pizza gigantică. Este bine să aveți kuna la voi, pentru că în euro cursul ,,variază” de la ospătar la ospătar, drăguți de altfel și cu limbile străine la ei(engleza, germana, rusa sau italiana). Berea locală( Velebitsko și Karlovacko) este foarte bună dar și scumpă, între 2 și 3 euro, asta pentru că ei, ca și slovenii, au un TVA mai mare la băuturi decât la mâncare.

Lângă intrările în parc, există hoteluri de trei și patru stele cu restaurante și terase ceva mai scumpe, pentru pretențioși.  Oricum, în două zile am explorat foarte puțin zona adiacentă parcului național, pentru că există cel puțin 10 sate de vacanță, mai apropape sau mai departe de intrările oficiale în parc.

Râpa Roșie-piramidele de pământ de la Sebeș

Piramidele de pământ coafate de la Sebeș, reprezintă o atracție turistică unică în România, atât ca dimensiuni cât și ca număr de procese și structuri geomorfologice identificate.

 Zona este numită ,,Râpa Roșie", pentru peisajul selenar roșiatic, ce l-a inspirat și pe Lucian Blaga, care vorbește despre ele în amintirile sale: ,,Hronicul și cântecul vârstelor", când vorbește despre lumea sa din jurul satului Lancrăm.

Situate la doar 3 kilometri de, probabil cel mai aglomerat oraș mijlociu din România, Sebeș( doar cine n-a trecut pe acolo, nu știe despre ce vorbesc), în direcția nord-est, ele se află în apropierea celebrului drum al lui Traian, care duce la Apullum( Alba Iulia).
Ajungeți acolo, făcând dreapta( venind dinspre Sibiu) în oraș, spre unitățile militare, după ultima unitate militară, faceți stânga pe un drum de țară, destul de desfundat, astfel ajungeți la autostradă, pe care va trebui să o subtraversați, ca să vă apropiați de deal.


Piamidele de pământ, coafate sau nu( adică cu un moț de piatră mai dură), crestele, ravenele și ogașele, care țin între ele mici interfluvii care seamănă cu tuburile unei orgi, polițele  și cornișele sunt creația apei de șiroire, care a găsit aici un teren fertil pentru dizolvarea și spălarea rocilor moi de tipul argilelor, marnelor, gresiilor, nisipurilor și pietrișurilor.

Panorama superbă a acestei sculpturi naturale, este accesibilă din vale, din lunca Secașului, de unde culoarea roșiatică se observă foarte clar, nuanță care vine de la argilele loessoide, puternic oxidate de apa din precipitații. Apropiindu-te, poți distinge și nuanțe galbene, albăstrii, verzi, negre, albe și chiar cenușii de la tuful vulcanic, care a acoperit odată Podișul Transilvaniei.

Versantul dantelat în urma acțiunii de eroziune și transport, care este decopertat, are mai bine de 800 de metri lungime și peste 100 de metri înălțime, a fost declarat rezervație geologică, geomorfologică și botanică, pe mai bine de 10 hectare. Zona va putea fi admirată, și de ce nu vizitată, de către cei ce vor trece pe autostrada  A1, malul de pământ pe care îl vedeți în fotografii, este rambleul acesteia.

Muzeul de la Sarmisegetusa Ulpia Traiana

 By Sofia Flori

Muzeul de Arheologie se afla oarecum vis-a -vis de complexul arheologic al cetatii si in imediata apropiere a primariei din Sarmizegetusa.

Muzeul cuprinde 5 sali, amenajate pe tot etajul intai. In prima sala se gasesc arme dar si modele de costume din acea vreme, in sala urmatoare este prezentat invatamantul si podoabele romanilor, in sala a treia se regaseste reconstructia uneia dintre fantanile publice dar si felul in care isi masurau timpul, in sala a patra se regasesc obiecte din ceramica descoperite de arheologi, iar in ultima sala sunt prezentate jocurile din timpul romanilor.

LEGATUS - Legati Augusti Legioni erau comandatii legiunilor romane, ca trimisi directi ai imparatului, comandatul suprem al armatei. Un astfel de general, conducea o unitate de 5600 de soldati, facea parte din cele mai inalte clase ale societatii romane, iar cei cativa ani petrecuti in fruntea unei legiuni il pregateau sa devina guvernator al unei provincii. Pentru a conduce o legiune, legatul era ajutat de catre un corp de ofiteri superiori ( tribuni ).

Echipamentul unui ofiter superior era format dintr-o tunica(camasa) rosie, peste care purta un subarmalis din piele, apoi o platosa numita lorica musculata din alama. In picioare purta cizme, tibiile putandu-i fi aparate de cnemide din bronz. La soldul stang purta o sabie dreapta, cu tais pe ambele parti,  de tip gladius sau o spatha, mai lunga, asemanatoare celor folosite de trupele de cavalerie. La soldul drept purta un pumnal drept numit pugio. Casca frumos ornamentata cu o creasta din par de cal sau din pena de strut, vopsite in rosu, constituia un element care arata gradul inalt pe care il purta un legatus. 

CENTURION - reprezenta ofiterii inferiori ai unei legiuni. Initial, un centurion conducea un numar de 100 de soldati, dar mai apoi , in timpul Imperiului, o centurie ( unitate condusa de catre un centurion ) va fi formata din 80 de legionari. Sase centurii formau o cohorta, iar o legiune dispunea de zece cohorte, dintre care prima era cea mai importanta si avea efectiv dublu fata de celelalte.
Fiecare centurion avea drept de viata si de moarte asupra celor 80 de soldati din subordine, duritatea acestor ofiteri fiind bine cunoscuta in randurile soldatilor.  Fiecare centurion era secondat de catre un optio, care ii repeta comenzile rar si raspicat, pentru o mai buna intelegere. Daca centurionul era omorat in lupta, optiul prelua indatoririle.

Echipamentul militar purtat de catre un centurion era format dintr-o tunica rosie, peste care se punea o lorica hamata, adica o camasa de zale preluata de la celti si purtata de catre legionari inca din timpul Republicii. Chiar daca in timpul Principatului, soldatii vor prelua armura din segmente, centurionii vor pastra traditionala armura din inele de fier. Tot pentru aparare, mai purta o casca metalica ( galea) si un scut, de cele mai multe ori oval, numit clipeus. Ca arme ofensive, acesta poseda o sabie scurta (gladius ) si un pumnal drept ( pugio ).
Insemnele gradului unui centurion erau o creasta transversala pe casca, precum si un baston din vita de vie de care se putea folosi la pedepsirea indisciplinatilor. De regula, peste armura, purta decoratiile ( phalerae)  obtinute in cadrul luptelor la care participase.

CORNICEN-UL  -  juca rolul unui ofiter inferior in armata romana, fiind cel care semnaliza sonor diferitele ordine date de catre centurion. Rolul unui cornicen era foarte important, deoarece intr-o legiune, intelegerea perfecta a ordinelor era absolut necesara.
Echipamentul era format dintr-o tunica lunga, peste care purta o lorica hamata din inele de fie , o casca ( galea)  din bronz, un mic scut rotund ( clipeus), o sabie scurta ( gladius ), un pumnal (pugio ) si un instrument de suflat din alama numit  cornu. 
 In perioadele de pace, cornicines alaturi  de bucinatores (cantaretii din bucina ) formau fanfara.
LEGIONARUL ROMAN - legiunile formau unitatile de baza ale armatei romane. Intr-o astfel de legiune puteau fi recrutati doar cetateni romani, ce constituiau infanteria grea. Tinerii soldati erau recrutati la varsta de 17 ani si indeplineau serviciul militar timp de 20 de ani.
In perioada Principatului echipamentul de lupta al unui legionar cantarea aproximativ 35 de kg si era format din:
 -  tunica, de culoare rosie
 -  caligae,  sandale din piele care pentru o aderenta mai buna aveau talpile prevazute cu tinte metalice
 -  lorica segmentata, armura din segmente de fier, ce conferea mobilitate si protectie sporita, atat impotriva loviturilor,  cat mai ales impotriva impunsaturilor de sabie, sageti sau sulite
 -  manica, maneca din segmente de fier ce proteja mana dreapta a legionarului, atunci cand aceasta iesea din raza de protectie a scutului 
 -  galea, casca din fier sau bronz prevazuta cu obrazare, aparatoare de ceafa si de frunte si spatii pentru urechi, ce permiteau soldatului sa auda foarte bine ordinele superiorilor
  -  cingulum, o centura ce sustinea teaca pumnalului
  - scutum, scutul dreptunghiular, semirotund de aproximativ 120 X 70 cm, format din straturi succesive din lemn, acoperite cu piele si intarite cu margini de bronz  si un umbo  metalic. Pentru a pastra ordinea de bataie, scutul era manuit cu mana stanga de catre toti soldatii
  -  gladius, sabie de aproximativ 60 cm, purtata pe partea dreapta. Aceasta arma dreapta si cu tais pe ambele parti se preta foarte bine la impunsaturi si mai putin la lovituri
  -  pugio, pumnal drept, de aproximativ 35 cm, cu tais pe ambele parti, utilizata in lupta corp la corp 
  -  pilum, sulita lunga de aproximativ de 2 m, formata dintr-o coadade lemn si o tija  metalica, lunga si subtire, terminata printr-un varf piramidal. Aceasta arma, foarte temuta, era aruncata de la o distanta de 10-15 m  de catre primele randuri de legionari, avand drept scop penetrarea scutului si uciderea inamicului din spatele acestuia. In cazul in care sulita nu atingea dusmanul, ramanea infipta in scut, tija lunga indoindu-se si incomodand adversarul.
Cel mai mult mi-au placut " luptatorii" din  prima sala si pe loc m-am indragostit de costumele lor dar si de arme. Teaca pumnalului era frumos impodobita iar taisul era extrem de ascutit. Mi s-a spus ca aceste costume sunt date cu o solutie speciala si nu avem voie sa le atingem - doar asa se pot pastra pentru mai departe. Dar eu, normal ca nu ma pot abtine si nu pot sta locului, si am rugat-o din suflet pe doamna sa ma lasa sa pun putin mana, sa vad eu daca sunt reale (armele si costumele) sau ... :). Si da, costumul cel cu zale, chiar era facut din zale de fier si avea o greutate  maare (cred !).

Impresionanta mai este si reconstructia fantanii publice, este total diferita fata de ceea ce stim noi azi. Daca ar mai exista si azi asemenea fantani, mai mare dragul sa bei apa.
Apoi am recunoscut un joc, pe care si eu il jucam in copilarie, si cred ca si foarte multi dintre noi il stiu, se cheama tintar. M-am bucurat sa aflu ca romanii il jucau  si ca s-a pastrat pana in zilele noastre. Am vazut si zaruri, de diferite marimi si confectionate din ce gaseau la indemana. Este un muzeu frumos, cu multe exponate si completeaza informatiile despre cum isi traiau si petreceau timpul romanii.

Voronețul Banatului- Biserica din Glimboca

Scriam în postarea despre ,,20 de locuri unice în România", că în comuna Glimboca din județul Caras Severin, se află o biserică pictată la exterior, supranumită ,,Voronețul Banatului".

Astă vară, în drum spre Defileul Dunării, m-am oprit să o văd și să o fotografiez. Nu este ceea ce mă asteptam, dar picturile exteriore de tip frescă, nu au cum să nu te surprindă plăcut. Nu vezi multe biserici de centru de comună( această comună este formată dintr-un singur ...sat) care să arate așa. Oricum, după umila mea părere, denumirea atribuită de unii alcătuitori de ghiduri este cel puțin pretențioasă.

Istoria bisericii începe în anul 1790 când este pusă piatra de temelie, zidirea încheindu-se în 1794, iar ctitorii, scriși pe frontispiciul de la intrarea în biserică fiind: Alexandru, Ana și Ion. Prima restaurare are loc în 1862, a doua în 1911, atunci când viitorul patriarh Miron Cristea, săvârșește sfințirea în data de 21 noiembrie a aceluiași an.

Ultima restaurare, de când datează și pictura în frescă de la exterior, are loc între anii 1968-1970, prin strădania preotului Pavel Luca, pictura fiind executată de bucureșteanul Iosif H. Vasu. Hramul bisericii este Adormirea Maicii Domnului, 15 august.

Nu ratați o oprire aici, în zona Porților de Fier ale Transilvaniei, mai ales că biserica este situată în centrul comunei, iar distanța față de Reșița este de 61 de kilometri și de Oțelu Roșu de doar 4, pe DN 68.

Biserica din Sântămăria Orlea- Țara Hațegului

 by Sofia Flori

Biserica Reformata Calvina din Santamarie Orlea dateaza de la sfarsitul  secolului XII - inceputul secolului XIII, construita in stil romanic tarziu,  se considera a fi printre cele mai vechi din tara noastra (ghidul de la biserica mi-a spus ca este chiar mai veche decat cea de la Densus, pentru ca acolo initial nu a fost construita ca biserica, ci ulterior i-au fost adaugate si alte constructii si a devenit biserica). La Santamarie Orlea constructia initiala a fost facuta pentru o biserica ortodoxa, cu pietre aduse de la cetatea Sarmizegetusa Ulpia Traiana.

Prin aceasta comuna, pe timpul Imparatului Traian, trecea drumul roman care lega  Ulpia Traiana Sarmizegetusa de cetatile dacice  din Muntii Orastiei.

Numele comunei provine de la hramul bisericii "Sfanta Maria" - Santamaria, iar Orlea se cheama dealul din jurul comunei. In anul 1447, localitatea intra in proprietatea familiei Candea, fiindca acestia au participat la luptele impotriva turcilor, au devenit familie nobiliara.

Familia Candea a detinut  multe proprietati in Tara Hategului, au si construit si intretinut multe cetati/ castele, dar odata cu Reforma Maghiara si ocuparea cat mai multor teritorii din Hateg, ungurii au fortat pe multi dintre nobilii cnezi sa isi schimba numele si religia, de ex: familia Candea devine familia Kendeffy.

Imediat cum am ajuns in fata bisericii, m-a intampinat cu un zambet larg, un domn, care m-a rugat sa intru cu incredere in curtea bisericii. Tinea in mana o cheie, usa era incuiata cu un lacat si imediat mi-am dat seama ca era un bun  cunoscator al zonei si ghidul vechii  biserici.

Inainte de a deschide lacatul, ghidul  mi-a spus ca bolta intrarii dar si usa  este printre putinele usi cu aceasta arhitectura, si chiar  si fereastra ( gotica)  se alatura celor unice in tara.

Dupa ce am pasit in interiorul bisericii ,si "s-a facut lumina cu ajutorul unui bec "  pe pereti se puteau, inca, observa frescele picturilor bine pastrate si conservate pana in zilele noastre.

Picturile din biserica dateaza din mai multe etape,  imbinand stilul bizantin cu cel italian + alte stiluri  si reprezinta cel mai vechi ansamblu mural din Romania datand din  anii 1300-1330.

Pe peretii din naos, picturile au fost realizate in trei straturi si in trei  etape succesive.  Primul strat este reprezentat printr-o "perdea " situat in partea de jos a peretelui, cel de-al doilea strat este reprezentat prin cateva cruci iar cel de-al treilea strat este pictat peste acele cruci.

In altar se pastreaza blazonul familiei Kendeffi, facut dintr-o bucata de piatra si are o inscriptie. Tot aici se mai pastreaza si o orga care functioneaza.

Desi a rezistat la atacurile turcilor si a diferitelor revolte /razboaie , biserica a fost puternic afectata , iar in secolul XVII pictura interioara a fost acoperita cu var alb si  la unii dintre sfinti li s-a scrijelit ochii de catre turci/tatari .

Dupa ce ghidul mi-a tinut o intreaga lectie de istorie (pe care nu cred ca am retinut-o in intregime dar data viitoare cand voi vizita vreun monument istoric de o asemena valoare  voi inregistra tot ce mi se vorbeste) - a urmat o discutie mai lejera, continuand sa aflu tot mai multe date importante - se presupune ca aceasta este singura biserica in care se mai gaseste o pictura cu  celebrul albastru de Voronet dar care are o culoare purpurie aici. (eu am cautat pe net despre asta dar nu am gasit nimic - ghidul mi-a zis ca asta i-au spus si lui unii istorici si cercetatori ).

Am avut voie sa ma urc in turnul bisericii  dar am urcat decat pana la primul etaj fiindca era intuneric si nu am putut sa continui.
In interiorul bisericii se poate fotografia cat vrei,  dar fara blitz , iar taxa de vizitare este de 5 lei /grup.
Ghidul locuieste in apropierea bisericii, astfel  ca, cei care ajungeti  prin zona, nu ezitati si nu va faceti griji daca este usa inchisa , batand la cateva porti puteti gasi cu usurinta ghidul  bisericii, doar il cunoaste toata lumea.

Nota:  Nu mai stiu exact, exact vorbele ghidului si este posibil ca pe unele locuri sa fie gresit ce am scris eu, adica gresit in sensul ca nu am retinut datele in ordinea cronologica, dar daca ghidul a batut campii si mi-a spus neadevaruri - asta voi reda si eu. Eu sper ca in septembrie voi trece din nou pe acolo si atunci ma voi documenta muult mai bine.

Peștera Gura Ponicovei, cea mai lungă din Defileul Dunării

Peștera Gura Ponicovei, sau simplu Ponicova( i se mai spune și Gura Apei), este un obiectiv carstic pe care nu-l ratează niciun turist venit în Defileul Dunării.

Cei mai mulți turiști se cazează la Dubova sau la Ieșelnița, și pleacă cu tot felul de vaporașe, bărci, bărcuțe si șalupe spre obiectivele care se văd cel mai bine de pe Dunăre și anume: Peștera Veterani, Peștera Ponicova, Mănăstirea Mraconia, Statuia lui Decebal și Tabula Traiana.

După cum ziceam, la Peștera Gura Ponicovei se ajunge după câteva zeci de minute sau după câteva minute, dacă mergeți cu o barcă rapidă( noi am plătit pentru trei persoane 150 de lei, dar merită, pentru vaporaș se plătește între 20-30 de lei  de persoană, și tot acolo ajungi) având ocazia să vedeți golful Dubova și de foarte aproape malul sârbesc, pustiu și sălbatic.

Peștera are o intrare oblică, pe o diaclază înaltă de câțiva zeci de metri, într-un perete calcaros ce aparține de muntele Ciucaru Mare, din zona Cazanelor Mari. Denumirea zonelor înguste din defileu, Cazanele Mari și Mici este dată de  situarea acestor chei lângă cei doi munți, Ciucaru Mare și Ciucaru Mic, neavând nicio legătură cu lungimea sau mărimea cheilor, practic ambele sectoare sunt la fel.

Este cea mai mare peșteră din Defileul Dunării, cu o lungime totală de 1666 de metri și o denivelare de 65 de metri, și este de fapt o străpungere realizată de râul Ponicova în munte, iar prin adânciri și eroziuni succesive a reușit să creeze un sistem de galerii, așa cum este Galeria Concrețiunilor( cea mai veche), Galeria Liliecilor, Galeria cu Argilă, Galeria Scării sau Galeria Ogașului Ponicova.

Accesul se face și din zona Cheilor Ponicovei cu ghid și cu echipament corespunzător. Pe mine m-a interesat partea dinspre Dunăre, astfel că ce se vede de pe apă este o galerie de resurgență, care este inundată de fluviu la apele mari. De asemenea, când se înregistrează o viitură pe pârâul Ponicova, acesta vine vijelios, cu un zgomot puternic amplificat de pereții calcarosi, pătrunzând în acest tunel natural, cu bușteni, lemne, stâncării, pe care le aruncă în lac.

Este deci periculos să intrați în peșteră după ce au fost ploi puternice în zonă pentru că riscați ca din tavan să vă cadă bucăți de lemn sau de stâncă.
Filmulețul de la intrarea în peșteră l-am pus pe youtube la adresa asta.