Munții Latoriței, sunt
necunoscuți, restrânși ca suprafață, destul de înalți și înghesuiți între
spinările vânjoase ale Parângului, Lotrului și Căpățânii. Aici s-a țesut o
frumoasă legendă care vorbește despre iubirea dintre un păstor sau haiduc pe
nume Lotru și o ciobăniță pe
numele ei Latorița. Cei doi, sau cele două, reușesc să-și împletească
undele după zeci de kilometri în care aleargă paralel de o parte și de alta a
acestor munți. Locul de întâlnire se numește, cum altfel ,,Gura
Latoriței", și este situat la 30 de kilometri de Brezoi și la 7 km. de
Voineasa, în capătul de vest al Țării Loviștei, în inima Meridionalilor.

Nivelul de bază coborât al
Lotrului, a obligat Latorița să se adâncească, ferăstruind astfel o vale
îngustă în cele mai dure roci existente la noi: șisturi cristaline, gnaise,
roci magmatice și calcare cristaline.
Rezultatul
geomorfologic te lasă fără suflare, la propiu. O incursiune într-o lume
fantastică, bântuită de jgheaburi, pereţi surplombați, ace și țancuri,
hornuri și săritori peste care apa se răsfiră în voaluri de
mireasă. Din loc în loc, apar versanți tiviți de grohotișuri, acoperiți
de molizi și de exemplare distinse de larice sau zadă, ori întinse șiraguri de
brusturi uriași. Ici și colo mesteceni și fagi se amestecă cu coniferele,
lăsând loc și pentru coloanele de piatră cenușie, care se ițesc printre ei.

Pe lângă pereții
surplombați, mașina își face loc cu greu, pe drumul asfaltat, dar neîntreținut,
care duce până la cele două baraje ce întregesc farmecul locurilor
și oferă priveliști unice. Este vorba despre lacurile Petrimanu și Galbenu,
lacuri care, paradoxal, îmbogățesc peisajul și nu îl urâțesc, cum se întâmplă
în alte locuri. Doar stâlpii schilozi, de înaltă tensiune, obturează imaginea
aparatului de fotografiat. Nu pot să-i ocolesc, cadrul îi prinde, stau
scheletici pe mijlocul văii, ca niște arătări din altă lume.


Locatia pe Google Maps- AICI.
Despre cele două lacuri minunate într-o altă postare.