Cataractele Lotrului și Lacul Balindru

O cataractă reprezintă un prag stâncos peste care apa, încurajată de o pantă relativ abruptă, cade vijelios și cu zgomot, creînd mici adâncituri sau jgheaburi în albia râului, numite marmite de eroziune. Multe râuri de munte au asemenea sectoare cu praguri, unul dintre cele mai spectaculoase este situat pe Lotru, în inima Grupei Parâng. De altfel, geograful Ion Conea, le considera printre cele mai frumoase din țară.

Băiatul ăsta frumos cu nume de flăcău mitologic, Lotru, merge peste munții care poartă același nume, la întâlnirea cu iubita sa Latorița sau Latrița. Legenda țesută de localnicii Țării Loviștei în jurul celor doi iubiți este una fericită, de vreme ce în aval de  Ciunget, vălurile sclipitoare ale apelor de munte se contopesc pentru totdeauna într-un șuvoi ce curge mai lin către confluența cu Oltul, de la Brezoi.

 După ce scapă de strânsoarea chingilor șisturilor cristaline și gnaiselor, de  pe coclaurii cei înalți ai Parângului, și după ce umple largul bazin al lacului de acumulare Vidra, Lotrul trece mândru peste cărările neumblate, și prin pădurile virgine care se  opresc în buza Voinesei. Lasă pe stânga abrupturile Pietrei Albe și ale Ștefleștiului adunându-le izvoarele, iar pe dreapta culmile de pegmatite ale  Munților Latoriței.

Pe traseul acesta sălbatic apare, ca de niciunde, lacul de acumulare Balindru, în fapt un alt contributor hidroenergetic  la sistemul de acumulări și hidrocentrale din bazinul Lotrului( nu mai puțin de 9 baraje și lacuri asociate). Micuț și înghesuit printre versanții, încă împăduriți, lăcușorul acesta este o apariție insolită, la capătul traseului de 14 kilometri care pleacă de la Voineasa și se termină aici. Lacul este situat la altitudinea de 1030 de metri si are un volum de aproape 0,7 milioane de metri cubi. Drumul poate fi făcut cu mașina în jumătate de oră, dar pierdeți plăcerea de a vă plimba prin pădurile de fag și de amestec cu molid și de a simți aerul tare, ozonat cu miros de mușchi și hribi.

Cataractele se află cu puțin înainte de lacul de acumulare, și oferă o priveliște tulburătoare și un vuiet grozav, în special atunci când ploile umflă apele râului.  Mai ales că de pe viaductul înalt care unește versanții prăpăstioși, stâncile albe de biotit și muscovit acoperă apa, așa că nu-ți rămâne decât să-ți imaginezi lupta dintre micașisturile dure și calcarele ce răsar din loc în loc și apa cea grabnic vărsătoare de șuvoaie.

Din fosta exploatare de mică  situată la intrarea în cataracte, se poate ajunge pe firul apei pătrunzând prin pădure și escaladând grohotișurile de la baza pereților. Aici, câteva porțiuni de apă mai liniștită au așternut în malul stâng bucățele lucioase- argintii de mică. În liniștea spartă de foșnetul ritmic al apei, te crezi un veritabil căutător de... argint.

Schiță traseu: Cabana Pietrele- Vârful Judele, Munții Retezat

O zonă umblată de montaniarzii cu experiență și de turiștii de ocazie. Lacul Bucura este oricum o atracție, fiind cel mai întins lac glaciar din țara noastră( aproximativ 10 Ha).

Aștept fotografiile voastre!

Stâlpii totemici din Ţara Bârsei. O altfel de cruce la căpătâiul morţilor.

Undeva în nordul Ţării Bârsei, în judeţul Braşov am descoperit un cimitir al comunităţii de păstori din Satu Nou şi Crizbav. Până aici nimic neobişnuit.

Cimitirul din Satu Nou este situat pe o coastă de deal fiind împărţit în două de o potecă nu mai lată de o maşina. În dreapta lui se află cimitirul catolic şi evanghelist al minorităţilor maghiară şi germană, iar în stânga cel ortodox, al românilor.

Iată povestea:

Caut şi umblu de vreo jumătate de oră pe drumurile din jurul Bodului şi ale Hălchiului, întrebând în stânga şi în dreapta, cum ajung în Satu Nou.

Într-un târziu, după ce intru şi ies de vreo două ori din drumul naţional Sfântu Gheorghe –Braşov şi trec de trei ori  pe lângă fabrica de zahăr, ajung în centrul satului.

Întrebările mele despre  locaţia cimitirului lasă cu gura căscată puţinii locuitori ieşiți cu treabă pe străduţele  curate și asfaltate. Pasămite că habar nu au ce este la ei în bătătură.

Biserica îmi este un bun  punct de reper.

Urc  pieptiş cu maşina vreo  sută de metri şi mă opresc lângă o poartă ce stă într-o rână, cu plasă şi cu lacăt. Escaladez, legănându-mă de vreo câteva ori înainte şi înapoi, şi sar în curtea cimitirului. Numele de pe cruci şi de  pe pietrele funerare  sunt  în maghiară şi germană.

Am intrat în cimitirul  catolic.

Ordonat, aranjat, plin de flori, ca o grădina în care viaţa şi moartea convieţuiesc(sic) în bună pace. O femeie, angajată probabil de saşii plecaţi în Germania, încearcă să mă lămurească despre ciudatele ,,cruci” sub forma de totemuri sculptate, care răsar în vreo două locuri, frumos lăcuite şi inscripţionate.

-Sunt obiceiuri vechi, dar nu ştiu ce înseamnă.

-Uitaţi-vă, aici este un om de vază din sat, bogat dar credincios, iar aici un fost preot reformat, maghiar.

-Da, văd bine steagul cu alb, verde si roşu.

Dau sărutmâna, şi plec.

Totuşi nu semănă cu ce am văzut în nişte fotografii vechi, dintr-un album cu amintiri turistice. Aşa că fac cale întoarsă, sar din nou portiţa, sub privile interogative ale doamnei, şi trec în cimitirul ortodox.

Aici nu escaladez nimic, ci pur şi simplu întru printr-o gaură din gard. Nu ați observat că este o mare diferenţă între felul în care îşi îngrijesc  catolicii morții şi cum o fac, sau cum uită unii ortodocşii de mormintele înaintaşilor?; parcă este o boală naţională.

După mine, mărunţelul meu de şapte ani, începe să fotografieze frenetic toate crucile, florile şi mormintele. Ce i s-o fi părut interesant, nu ştiu. Dar dacă tatăl lui, a găsit de cuviinţă să intre într-un cimitir, ceva, ceva o fi. Nu?

Eu caut altceva, sau mai bine zis, acel ceva.

Pe după câteva de tufe groase de pir, festucă şi măceş, se iţeşte un un vârf de scândură, umflată de vreme, care stă într-o rână lăngă o cruce. Pe lângă ea, câteva floricele de mustaţa flăcăului, înviorează obiectivul aparatului.

Am găsit ce căutam!

Am găsit totemul!

Nu este precum m-am aşteptat, dar este acolo. Asta este cel mai important.

În total în cimitirul acesta ciudat, au mai rămas trei totemuri.

Ce au avut în cap şi care erau resorturile spirituale ale celor ce sculptau pentru morţii de la poalele Munţilor Perşani, asemenea arătări mortuare?

Stălpii aceştia, făcuti dintr-o singură bucată paralelipipedică de lemn, mărturisesc prin prezenţa lor, legătura dintre românii de aici şi dacii lui Decebal.

Stâlpii solari aveau pe ei gravat un cerc, împărţit în opt arcuri egale, precum roza vânturilor. Evident unghiurile sunt la 45 de grade, adică exact latitudinea țării noastre  dar și  unghiul de incidență al razelor solare, în directă legătură cu  solstitiul de vară. Cercul poate reprezenta sfericitatea bolții cerești, iar razele care pleacă din centru pot fi ramurile de brad care amintesc de braduții sau buhașii puși la căpătâiul mortului.

Metafora Soarelui o putem  înțelege dacă o asociem cu viziunea lui Brâncuși despre vestita Coloană a  Infinitului.

Unii stâlpi aveau gravat și un plic închis, privilegiu pe care îl aveau doar cei vrednici de încrederea comunității. Scrisoarea acesta este expresia directă a obiceiului dacilor de a trimite un mesaj zeului lor suprem Zamolxe. Un exemplu clar, care a dăinuit vreme de două mii de ani și care se pierde azi, prin ,,grija” nețămurită pe care o avem față de valorile noastre.

O legatură ciudată, intre cultura păgână, paleocreștină și cea creștină, altfel nu se explică alătuarea celor două simboluri: unul creștin CRUCEA, și celălalt păgân STÂLPUL.

Povești, frumuseți ascunse, mai vesele sau mai triste există în țară. Rămâne ca după descoperirea lor, să facem ceva să salvăm, ceea ce mai poate fi salvat.

Este posibil ca vreo doi nebuni ca mine, să meargă în cimitirul mic, discret și năpădit parțial de buruieni, și să nu mai găsescă nimic.

Nimic din ceea ce mai aduce aminte despre credința dacilor despre moarte.

O completare de la Ion Musceleanu:

,,In general, problema stalpilor totemici, a semnificatiei si vechimii lor, e deosebit de dificila. In vremea comunismului, cercetarea istorica era tributara atat formei de cultura predominante (proletcultismul si apoi protocronismul) cat si ideologiei politice. Cred ca pana la daci e cale lunga, mai ales ca in Satu Nou romanii au fost atestati de-abia in Evul Mediu. Ar mai fi si stalpii de pridvor, la unele case si biserici de lemn, foarte asemanatori cu cei funerari. O alta problema interesanta, pe care ati intalnit-o probabil e cea a pietrelor de intrare, de obicei asezate in fata portilor sau la deschiderea pridvorului. Adesea au forme circulare, unele (dar nu toate) fiind trovanti.

Am mai gasit o gravura cu manastirea Cornetu: http://www.imagoromaniae.ro/imagini/mnstirea-cornetu.html

Stiti, daca doriti va pot trimite si alte materiale: de exemplu, Piatra Teiului este una dintre cele mai importante sculpturi megalitice din Moldova. Aparent, dvs. nu ati surprins chipurile de pe piatra, probabil nestiind. la momentul respectiv, ce sa cautati.

O seara buna si inca odata, multumesc. Ionut Muscelean"

Mânăstirea Cozia- emblema Țării Românești

La cinci kilometri de Călimănești-Căciulata, pe Valea Oltului, se află o ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, care împrumută numele de la munții din apropiere (numele are origine pecenego-cumană, de la KOZ, care înseamna nucă- numele initial al asezamântului fiind Nucet).
Cozia este o mânăstire foarte accesibilă-la doi pași de DN7- și foarte vizitată, mai ales în perioada concediilor. Poziția ei foarte pitorească, în poarta de intrare către Țara Loviștei și mai departe către Transilvania, i-au adus renumele de care se bucură astăzi.

Când am ajuns eu, la mijlocul lui august, coloana de mașini parcate pe dreapta și pe stânga, dar și cele care mergeau către Râmnicu Vâlcea, depășea vreo cinci kilometri. Printre turiști de ocazie, tipi și tipe în costume de baie și moșnegi veniți la tratament( mai ales cel de clătire a ochilor!?), m-am strecurat cu greu, până în poarta mânăstirii.

Curtea plină, biserica plină, chiliile pline și peste toate un soare arzător, răcorit puțin de briza Oltului, care curge prin spatele mănăstirii, apărată de contraforți uriași. Cele câteva poze făcute sunt maximul de artă fotografică, pe care poți să-l dai în goana pe după credincioși și cerșetori. Nu-i nimic, mă mulțumesc cu puțin. Nici măcar lespedea de pe mormântul lui Mircea cel Bătrân, îngropat aici în 1418, nu am reușit să o găsesc, sau să o zăresc, noroc cu lespedea de pe mormântul Maicii Teofana(mama lui Mihai Viteazul).

Date generale:

- construită între 1386-1388, de Mircea cel Bătrân, cea mai mare parte a ctitoriei se păstrează și azi;

- atestarea mânăstirii coincide și cu datele de atestare a localităților Călimănești și Râmnic;

- hramul mare este cel al ,,Sfintei Treimi", a doua zi după Rusalii;

- pridvorul este adăugat de Domnitorul Şerban Cantacuzino, în secolul al XVIII lea;

- pe latura sudică Domnitorul Mihnea ,,Turcitul", a construit în 1583, un paraclis cu hramul ,, Adormirea Maicii Domnului"- asta explică şi aglomeraţia din august!

- în colţul nord-estic sunt construite în 1710 ,,casele Hurezeanului" cu paraclisul cu hramul ,,Duminica Tuturor Sfintilor", construit de arhimandritul Ioan de la Hurezi si refăcut ulterior, după ce apele Oltului si-au luat tributul;

- in micul muzeu manastiresc se afla ,,Psaltirea in versuri" a lui Dosoftei;

- în epoca brâncovenească sunt construite ,,casele egumeneşti", care adăpostesc stăreţia;

- în curtea bisericii este construită si ,, fântâna lui Neagoe Basarab", un izvor cu apă tămăduitoare;

- o refacere a tuturor clădirilor are loc în anii 1958-1960, în plină epocă comunistă, pentru că era nevoie de confirmarea puterii şi gândirii strategice a lui Mircea cel Bătrân( asta ajuta istoriografia comunistă să mistifice multe fapte istorice);

-  ca un fapt divers, în 1999 în timpul guvernării Conventiei Democrate, premierul de atunci, Radu Vasile, a negociat cu minerii lui Miron Cozma, în chiliile bisericii, ceea ce se numeşte astăzi ,,Pacea de la Cozia".

Cele două cruci de leac de la Mănăstirea Dervent

În urmă cu un an, în goana maşinii spre Ostrov, la trecerea cu bacul, am oprit la Mănăstirea  Dervent. Am fotografiat, am vizitat  grădina superbă a mănăstirii şi m-am rugat. Istoria acesteia nu o ştiam foarte bine,însă în timpul documentări,i am descoperit că aici se află două cruci de piatră cu puteri tămăduitoare. Când verific pozele realizate, descopăr că în niciuna nu apar crucile.
Mi-am luat revanşa anul acesta.

Le-am fotografiat, şi le pun pe site, alături de link-ul către postarea cu Mânăstirea Dervent, din sudul Dobrogei, unde aveţi şi povestea crucilor.

Schiţă traseu: Motel Lotrişor- Cheile şi Cascada Lotrişorului, Munţii Căpătânii

Am scris-AICI- despre aceste chei minunate şi despre această cascadă ANTROPICĂ!

Plecatdeacasă şi băile de altădată

Ce-am fost şi ce-am ajuns! 

O serie de fotografii de epocă descoperite, mi-au arătat unde eram la începutul secolului al XIX  în materie de turism balnear. 

Nu că nu ştiam, dar ma gândesc astăzi la staţiunile prezentate în pozele de mai jos. 

Să le luăm pe rând:

Slănic Moldova trăieşte, încă, din amintiri, izvoarele sunt relativ modernizate, pârtie de schi nu există iar unele vile şi cazinoul sunt în paragina, parcul mai salveaza aparentele; 

Borsecul este şi mai trist, câteva pensiuni modern- cu servire si masă excelente-, o pârtie de schi nou nouţă vreo două trasee către peşteri şi cam atât, iar izvorul străvechi din poză a fost refăcut abia în această vară;

Tuşnadul are câteva baze de tratament, două- trei hoteluri moderne, dar nu poate scăpa de eticheta de staţiune mică şi  de tranzit;

Vâlcele, situată lângă Sfântu Gheorghe în Covasna, practic nu mai există, şi acolo se tratau cel mai bine anemiile pentru copii;

Băile Govora au pierdut pariul cu noul turism, în pofida unor mici investiţii, nu există practic niciun restaurant mai acătării, chair dacă în grădina publică din oraş cântă o formaţie?!, noroc cu mânăstirile din zonă, că de balneologie nu prea mai este vorba.

Băile Herculane au devenit subiect de glume între turişti, cu toate izvoarele sale termale si cu tot peisajul impresionant al Domogledului si Văii Cernei.

Este dureros să scrii despre asta, oricât de nepăsător ai fi.

Cineva spunea şi se da de ceasul morţii de dorul turismului românesc, spunând că nu ştim să vindem poveşti. Istoria şi  legenda  se pot împleti şi se poate alcătui o  poveste vandabilă despre orice loc şi despre orice staţiune. Dar...CINE VINE CU BANII?

PÂNĂ ATUNCI SĂ NE AMINTIM...

 Alexandru Vlahuţă spunea despre Sinaia Moldovei: ,, Aici, valea se închide din toate părţile, o horă de munţi o prind la mijloc şi apele clocotă grămădite ca-ntro-pălnie. Pe fundul văii, de-o parte şi de alta a Slănicului, se-nalţă hoteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri albe, netede se-ndoaie molatic peste tăpşane verzi (..).iar de sus te striga vârfurile mun'ilor"

Marii admiratori ai Borsecului au fost: Mihai Eminescu, Cezar Petrescu, iar Ionel Teodoreanu plasează acţiunea şi personajele romanului ,,Arca lui Noe" în această staţiune.Vasile Alecsandri povesteşte despre baia Lobogo: ,,...este o baie rece în care fierbe necontenit gazul carbonic.Şase oameni pot de-abia să încapă în ea, dar nenorociţii! de-ar fi trei împăraţi şi trei ciubotari, nu i-ai cunoaşte unii de alţii, atât de mult răceala apei şi pişcătura gazului i-ar zgârci şi i-ar strâmba deopotriva. Baia este tronul egalitatii..."

 La  BăileTuşnad băile se făceau într-o ordine strictă. Dimineaţa în  căzi alimentate din izvorul cu apa mezotermală Ileana iar după efectuarea curei interne în  căzile alimentate de izvorul cu apa  carbogazoasa rece, numit  Ana. Stiu că şi azi există în centrul staţiunii un ştrand cu apă mezotermală.

Simbolul staţiunii distruse ( cel putin partea veche) Băile Herculane este inscripţia /invitaţie: ,, Ad aquas Herculis sacras ad Mediam" ceea ce înseamnă : ,,La apele sacre ale lui Hercule de lângă Mehadia,,.
Cine rămâne uimit de aceasta staţiune, o veritabilă pată neagra a balneologiei româneşti victimă a intereslor financiare: Wolfgang Goethe, Împăratul Franz Iosef sau marele poet Vasile Alecsandri. Acesta din urmă scrie: ,, În zadar vuieşte Cerna şi se zbate/ De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate /Şi-n cascade albe saltă pe-a lor şire/ Apa-i trecătoare pietrele rămân..."