Schiţă traseu: Cheile Turzii, Munţii Trascăului

O zonă cu extraordinare peisaje.
Aştept fotografii!
v_irascu@yahoo.com

Suprafaţa României- un mare semn de ?

În urmă cu ceva ani, când s-a introdus admiterea cu dosar la Facultatea de Geografie, un reporter îl întreabă  pe un admitant cu dosarul beton:  Care este altitudinea maximă din România?
Iar acesta răspunde tâmp: ,,Vreo 2000 de kilometri pătraţi"?!

Ce legătură există între această întâmplare şi postarea de faţă?

În primul rând, individul confundă altitudinea, adică înălţimea!, cu suprafaţa. Cum ar fi să spui că Moldoveanu are 2544 de kilometri pătraţi înălţime?!
În al doilea rând, România chiar are o problemă cu stabilirea suprafeţei.

Exemple:
foto-ecoturism-ro.blogspot.com
- Ghidul National Geografic Traveler, ne anunţă la pagina 22 ca avem 237 499 kmp, în 2010;
- Ghidul turistic de la Editura Garamond-un ghid excelent-, ne spune la pagina 9 că avem 238 190 kmp, în 1994;
- siteul de referate e-scoala, are o postare cu iz comunist în care avem 237 500 kmp, adică foarte aproape de ce ne spune Caroline Juler în ghidul ei despre România;
- toate manualele şcolare de Geografia României şi siteul Preşidenţiei- presidency.ro- anunţă 238 391 kmp;

Până la urmă nu cred că greşeste nimeni, informându-se de la an la an care este suprafaţă ţării Oricum, corect este 238 391.
Pentru celelalte situaţii există explicaţii cu privire la modificarea suprafeţei.

Iată-le:

- modificări cu + sau - apar, evident, în zona Deltei Dunării acolo unde fluviul ,,cară" anual 57 de milioane de tone de aluviuni. De ce cu + sau -, pentru că  o parte a aluviunilor ajung în delta secundară a Chiliei, care aparţine Ucrainei, deci noi nu ,,beneficiem" de acest aport, astfel că rămâne ca ţărmul deltaic să crească la gura braţului Sfântu Gheorghe, dar să fie şi erodat de curenţi marini şi valuri la sud de Sulina. Nu ştiu dacă iese cu zero, dar modificări de suprafaţă sunt, de cele mai multe ori cu PLUS.
- în zona graniţei de nord, cu Ucraina, pe 60 de kilometri se desfasoară râul Tisa, care are prostul obicei de a se umfla în anii ploioşi, astflel că albia cu tot cu depunerile de aluviuni se modifică ba într-un sens, ba în celălalt. Bine, mai mult către ei, ceea ce suplimentează kilometri pătraţi din România, spre necazul ucrainenilor, care mai au metehne şi sechele de mărire, moştenite de la marele bocanc sovietic( asta în conditiile în care este cel mai întins stat european, fără Rusia);
-granita de sud a ţării, cu Bulgaria, este marcată pe mai bine de 75% de Dunăre, care şi ea are prostul obicei de a construi pe mijlocul său ostroave, adică insule de aluviuni. Cum limita este pe mijlocul Dunării multe din ostroave se îngrămădesc, culmea, spre malul romănesc.Situaţia ţine mult sş de şenalul navigabil care ba trece pe la noi, ba pe mijloc, ba pe la bulgari.
Problema lor, te pomeneşti că nu mai au unde să pună zarzavaturile, aplecaţi de şale în grădini ca să le fie luminată ceafa cea groasă( no ofense, sorry).
- ar mai fi situaţiile de pe celelalte graniţe pe apă, în zona Prutului, cu Moldova-dar ei nu se supără- şi nici noi, că doar este al nostru, al românilor.De asemenea se mai joacă cu graniţele şi Mureşul, pe vreo 40 de kilometri cu Ungaria sau Suceava tot la ucraineni;
-problema cea mare legată de micşorarea teritoriului este în sudul litoralului, acolo unde plajele încep să dispară, dar asta ştiţi deja, de aceea nu mai mergeţi la Eforie sau Mamaia.Şi de aceea, aici ieşim pe MINUS de două ori, pierdem şi pământ şi turişti.

Cheile Orzei ( Ialomiţa), aval de Scropoasa

Pe versanţii sudici ai Munţilor  Bucegi îşi face loc, cu greu, râul Ialomiţa săpând o succesiune de chei, întrerupte de două lacuri de acumulare: Scropoasa( ceva mai mic, la 1250 m) şi Bolboci( mai mare la 1460 m). 

Plaiurile Bucegilor care reprezintă leagănul drumeţiilor montane au peisaje impresionante, descrise şi umblate de marii întemeietori ai turismului de drumeţie printre care, legendara Bucura Dumbravă,  Moş Butmăloi sau  Emilian Cristea.

În marele sinclinal al Bucegilor, în partea centrală a acestuia îşi fac loc  stratele de calcare jurasice care au creat marile abrupturi ale Guţanului, Strungilor şi Tătarului, şi tot în ele Ialomiţa şi afluenţii ei au creat nu mai puţin de şase sectoare de chei, de la nord la sud: Cheile Urşilor, Cheile Peşterii, Cheile Coteanului, Cheile Zănoagei Mici, Cheile Zănoagei Mari şi Cheile Orzei.

Prin acestea din urmă, pe la începutul verii, am umblat vreo două ore, într-o sălbăticie care nu are nimic de a face cu umanizarea excesivă la care au fost supuşi Bucegii în ultimii ani.

Traseul începe după colonia Dobreşti, unde se află hidrocentrala ce preia apele din Lacul Scropoasa sau de lânga tabăra de elevi Vânătorul, pe marcaj  cruce albastră care duce spre peştera Ialomiţei.

Valea Ialomiţei este presărată în  această zonă cu zeci de praguri de rocă în care alternează calcarele  cu uriaşe stânci de conglomerate de Bucegi, desprinse din abrupturile Doamnele, Gaura sau Obârşia de la peste 1800 de metri.

Peisajul spectaculos dar liniştit este mâzgălit, din păcate, de cea mai lungă bandă transportoare din România, care alimentează combinatul de ciment  de la Fieni cu calcar exploatat din Muntele Lespezi.

Pădurea  seculară de fag de la 1100-1200 de metri  şi stivele de grohotişuri sau cavităţile calcaroase ce apar din loc în loc în versanţii ce muşcă din potecă, îţi oferă experienţe  şi privelişti unice. 

Cu excepţia unor porţiuni mai abrupte în malul râului, traseul se parcurge relativ uşor,  chiar până la baraj, aşa că şi cei fără multă condiţie fizică se vor bucura de drumeţia aceasta.

Recomand zona pentru iubitorii de drumeţii în regiunile sălbatice ale Munţilor Bucegi,  mai ales pentru cei care vor să evite traseele bântuite de turişti în tenişi şi maieu.

Pentru asta mergeţi la Moroieni, la treizeci de  minute de Sinaia, prin Pasul Păduchiosul sau Cota 1000, şi urcaţi spre baraje şi  spre obârşia Ialomiţei pe marcajul indicat mai sus.

 Nu veţi regreta.

Schiţă traseu: Cabana Ciucaş- Cetatea Tigăilor, Masivul Ciucaş- Zăganu

Un munte unde, spre ruşinea mea, nu am ajuns.
Trimite-ţi fotografii!
Hai că pe aici sigur aţi fost!

Ce puteţi citi şi vedea în RECOMANDĂRILE SĂPTĂMÂNII

Urmăriţi în acestă săptămână trei articole interesante despre mutilarea industrială a munţilor sau despre pericolele care ne pândesc din Marea Neagră.

Blestemul uraniului- este un mic fotoreportaj, nu neaparat de profunzime, despre urmele lăsate pe Valea Bistriţei de exploatările de minereuri complexe şi de uraniu, din zona Crucea. Nu am nimic cu acestă regiune dintre Munţii Stânişoarei şi cei ai Bistriţei care are peisaje mirifice, însă sunt elemente de peisaj care nu pot fi negate. Din păcate, patriotismul local deşănţat  îşi face loc oriunde, iar o mostră poate fi citită în comentariile din subsolul articolului.

Dezastrul ecologic din Craterul Călimanilor- un articol care lasă mut pe oricine iubeşte câte de cât natura şi mai ales munţii. În 1997 s-a oprit exploatarea sulfului din cariera de la Gura Haitii cariera care acum este într-un proces de ecologizare-pe bune!-,  ce a rămas în urmă puteţi vedea în imaginile care însoţesc articolul.

Pericolele din adâncul Mării Negre- puţină lume ştie despre stratul mort de mai bine de 2000 de metri grosime din Marea Neagră, plin cu un gaz toxic numit hidrogen sulfurat.  Şi mai puţini ştiu, despre pericolul de tsunami generat de instabilitatea plăcii tectonice peste care se află această mare şi o parte a teritoriului României.

TROPAEUM TRAIANI- cum arăta înainte de reconstrucţie

Scriam-AICI- în urmă cu vreo doi ani despre Tropaeum Traiani de la Adamclisi şi mă documentam asupra istoriei locului. Nu ştiu de ce mă gândisem întotdeauna că acest monument, privit cu admiratie încă din şcoala generală, durează de 2000 de ani, si chiar mă miram cât de bine păstrat era(?!).
Am aflat de la istorici şi de pe panourile de prezentare că acesta este o reconstructie şi mare mi-a fost mirarea să descopar, anul acesta, în două ghiduri vechi, ante 1975, două poze ale monumentului aşa cum arăta el înainte de reconstructie.

Extraordinar şi bravo arheologilor şi constructorilor.

                                                                            AZI

Cornetu, singura mânăstire din lume pe sub care trece trenul

Cei care iau la roată Valea sau Defileul Oltului, trec nepăsători, de cele mai multe ori, pe lângă o construcţie mânăstirească ce seamănă la faţă cu Cozia sau cu Sinaia,  asta dacă ne luăm după arhitectură şi după cărămizile roşii ce ies în evidenţă pe brâurile bisericii.

Lângă localitatea Călineşti, nu departe de Brezoi, câteva indicatoare, cam ruginite şi obosite de vreme te anunţă, ba că ai ajuns la Schitul Cornetu, ba la Mânăstirea Cornetu. Mă rog, cunoaştem diferenţele, chestie de interpretare religioasă, parcă cărui turist sau pelerin îi pasă.

Scriam  în urmă cu un an, pe blogul meu, în ,,pastila de turism“ că acesta este un loc pe care aş vrea să îl văd neapărat.

Citisem, după cum spune şi titlul, că este singura mânăstire din lume pe sub care s-a construit un mic tunel de cale ferată. Chestia mi se părea extraordinară şi după ce am văzut acolo, cred în continuare acest lucru.

Cum micul schit este situat foarte aproape de malul drept al Oltului iar inginerii feroviari nu puteau ,,muşca” cu debleul din apele râului dar nici din rambleul drumului naţional, atunci s-a luat decizia de a se construi un mic tunel pe sub turnul de la intrarea în aşezământul religios. Azi, probabil, BOR s-ar opune, dar atunci…

De sus, de la intrare, nu realizezi deloc acest lucru dacă nu ştii. Vegetaţia crescută de o parte şi de alta a căii ferate obturează privirea turistului.

Aşa că am luat-o pe şosea la vale, vreo 200 de metri şi am coborât pe calea ferată, după care, cu ceva emoţii am luat-o peste traverse ca să prind un unghi mai bun pentru fotografiat.

Ar fi fost o chestie să prind sau să mă prindă un tren, acolo jos mai ales că nu prea aveam unde să mă feresc.

În fine, un element de arhitectură religioasă alături de unul de arhitectură feroviară, constituie un ansamblu inedit care poate fi exploatat turistic.

Să mai menţionez şi vechimea schitului, construit şi ctitorit de Val Velnicul Mareş Băjescu pe la 1666. Schitul este trecut în ghidurile cu mânăstiri ca fiind unul de călugari însă eu am conversat despre minunea tehnică de sub poarta de intrare cu o măicuţă.

Nu rataţi nici interiorul şi nici priveliştea asupra Oltului şi  Munţilor Coziei, din spatele mânăstirii.