Muscel, un sat uitat din Ţinutul Troiţelor

Lângă Moroieni, în capătul nordic al judeţului Dâmboviţa, pe cumpăna de ape ce desparte apele Ialomiţei de cele ale afluentului său Prahova, se află un sat desprins parcă din peisajele şviţeriene, vorba preferată a marelui geograf Ion Simionescu. Dealurile sau muscelele subcarpatice ce colorează cu păduri de fag zona de mijloc a judeţului, cuprind între ele un sătuc unde timpul a rămas parcă în loc.

În încremenirea aceasta de la marginea istoriei, s-au încăpățânat să şălăşluiască vreo cincisprezece familii, care n-au roit-o spre comuna cea mare, cu sanatoriu şi asfalt la poartă.

Cum să siliştească oamenii locul acesta binecuvântat de natură cu păduri crude de foioase, cu fâneţe grase şi cu pini portocalii peste care atârnă sufocant lianele curpănului de pădure?

Cum să părăsească zona, când de o parte a dealului, spre dreapta, curge pădurea, de cealaltă zburdă păşuni şi fâneţe, sus este ciripit de lăstuni şi rândunele, iar jos pluteşti în liniştea matriarhală a Mamei Natură.

Un tablou unicat, cu case vechi, lângă care tronează impunătoare vreo două trei tecitoare, câteva putinele şi zeci de butoaie cu borhot de prune, din care se spune că se obţine cea mai bună ţuică din Dâmboviţa.

Locul are un farmec aparte, începând cu drumul ascuns şi bolovănos care urcă brusc şi care nu seamănă nici pe departe cu cea ce noi numim uliţă şi terminând cu oalele acelea incredibil de curate, ce stau cuminţi pe gardul de lângă bucătaria de vară.

          Şcoala s-a închis acum doi ani, cei patru copii din cătunul ăsta minunat fac cei cinci kilometri, zi de zi, iarnă de vară dar şi în vacanţe, pentru că aici nu există magazine. Clădirea veche a şcolii este căţărată undeva pe o coastă de deal şi se ascunde privirii de după câteva ramuri groase de mesteacăn.

Drumul, bunişor o parte, se strică foarte mult în apropiere de sat, este rupt de pârâul ce curge pe la poala dealului. Vreo doi capi de familie şi-au luat ATV-uri şi cu ele înfruntă şi hârtoapele şi nămeţii. Cică vreo doi olandezi au cumpărat pământ şi case vechi în sat.

Sigur, ei… au văzut  ce era de văzut sau poate, cine știe, au simţit.

Pentru ei tabloul este suprarealist, iar ideea de a locui în el este ameţitoare.

Noi, ne mulţumim să ştim că există plaiuri de aşa frumuseţe şi linişte în România.

Ţinutul Muscelului dâmboviţean este de fapt un ţinut al apropierii de Dumnezeu, eu i-aş spune chiar Ţinutul Troiţelor.

Le vezi peste tot, la intersecţii cu cărări de munte, în lungul drumurilor, în faţa caselor, lângă pădure, astfel că, oriunde răsuflă grija de Dumnezeu şi toţi sfinţii cărora li s-au închinat troiţele.

O călătorie în timp, o regăsire, o redescoperire a ceva ce este cu adevărat autentic în legătura asta dintre Om, Dumnezeu şi Natură.

Asta am găsit eu la Muscel.

Schiţă traseu: Lacul Văliug- Staţiunea Semenic

Un traseu pe care doar îl bănuiesc a fi pitoresc. Este pe lista mea pentru la anul.

Aştept fotografii de la voi!

PATRU ANI, PATRU SUTE DE POSTĂRI ŞI APROAPE 100 000 DE VIZITATORI

Am ajuns şi la grupa mijlocie a bloggeritului, adică la patru ani, mai e mult până la majorat dar sunt consecvent şi perseverent cu proiectul meu de a arăta românilor că ţara asta merită mai mult.

Patru sute de postări despre ROMÂNIA, doar despre ea, despre ţărişoara asta cu locuri şi oameni fantastici.

Am rememorat cu nostalgie momentul în care, în faţa unui foc pe care fierbea o tocăniţă delicioasă şi lângă un cort aşezat la baza barajului de la Poiana Uzului, am luat decizia să mă joc pe internet de-a bloggerul şi să-mi spun ,,plecatdeacasă".

De asemenea, am recitit cu dulci aduceri aminte primele postări, am râs de stângăciile gramaticale şi tehnice întâmpinate şi am realizat că nu este o joacă, atunci când te citesc alţii, atunci când scrii pentru iubitorii de drumeţii.

Este până la urmă o responsabilitate mare, iar dacă nu eşti serios în viaţa de zi cu zi nu poţi să fi nici în spaţiul virtual, un spaţiu mai dur unde concurenţa este acerbă.

Am luat lecţii de despre cum să scriu, am citit la alţii şi am învăţat, am furat meserie cum se spune, unii chiar m-au ajutat arătându-mi unde am greşit şi ce trebuie să corectez.

Comentariile îţi oferă feed back-ul de care ai nevoie, cele mai multe dintre ele au fost pline de învăţăminte, altele putine, răutăcioase, dar şi acestea au rolul lor, acela de a te împinge înainte să devii şi mai bun.

Pentru asta multumesc celor care au postat comentarii şi celor  100 000 de vizitatori.

Pentru al patrulea an nu-mi propun mare lucru, postările vor veni cu aceeaşi cadenţă de 2-3 pe săptămâna, voi şi Google veţi decide dacă merită să mai vizitaţi site-ul acesta.

Închei cu o frază care mi-a mers la suflet când am citit-o. Ea a fost scrisă în anii '30 de marele geograf Ion Simionescu.

Un veritabil motto al călătorilor şi nu numai: ,, Suişul unui munte e oglinda vieţii. Nu te poţi opri în loc. Te cheamă vârful cel mai înalt, ce-l ai în faţă, năluca veşnicei speranţe de mai bine, mai frumos... Te aşteaptă dezamăgirea sau răsplata, alte piscuri răsar de după cel urcat!"

Cu respect.

Schiţă traseu: Barajul Vidraru- Lacul Vidraru

Un traseu frumos și spectaculos în jurul lacului Vidraru, în cadrul geografic oferit de cununa Munților Ghițu și Frunți, cu un fundal impresionant- Munții Făgăraș.
Și câteva link-uri: Cel mai înalt baraj de beton din țară
                           Grupa Făgăraș
                           Transfăgărășanuil

 

Hotel Capitol- Jupiter, aşa cum e

Un hotel bun, cum s-ar spune, rezonabil adică.

Cu o înfăţişare nouă, sobră, destul de rece, dar modernizat într-o proporţie foarte mare. Oferta de şapte zile a fost mai mult decât atractivă, doar o problemă cu aerul condiţionat pe care a trebuit să-l plătim la recepţie pentru că agenţia din Bacău a făcut o ,,greşeală", trecând pe ofertă şi acest element, ca fiind inclus în preţ.

Vreo 200 de camere din care mai bine de jumătate cu condiţii de trei stele iar restul de două stele, plus alte 11 garsoniere.

Cel mai înalt hotel din zona Neptun- Jupiter-Venus, cu 13 etaje, cu lifturi moderne şi rapide si servicii de curăţenie la standardul hotelului, başca o privelişte spectaculoasă asupra Neptunului si a mării.

Recepţionere drăguţe şi amabile, parcare ieftină pentru maşină, plus o grămadă de oferte pentru familişti, biciclişti, amatori de scufundări şi chiar pentru studenţi.

O terasă interesantă într-o ambianţă intimă, de lângă piscină, oferă posibilitatea celor cu voce sau fără-nu contează- să interpreteze melodii la karaoke cu un amfitrion cu reale calităţi vocale.

Un mare minus pentru piscina, desprinsă parcă din filmele comuniste alb negru, populată cu turişti de la hotel dar şi cu o faună locală-probabil tineri ospătari sezonieri fără mamă şi fără tată-, si cu un adminstrator venit de pe altă lume.

Veche, scorojită pe alocuri cu 20-25 de sezlonguri de jur împrejur, cu apa curăţică ca să nu-i spun altfel. Cu alte cuvinte un hotel de trei stele, pe alocuri cu servicii de patru şi cu o piscină de o stea sau de doi lei.

Bucuraţi-vă de mare, piscina nu-i o opţiune.

Un alt minus sunt preţurile de la restaurant, cele de la liber, care sunt uriaşe chiar dacă mâncarea este excelentă şi se respectă reţetarul.

Ca exemplu, două beri absolut comune, un suc, şi un orez sârbesc cu şniţel costă peste 40 de lei, în condiţiile în care în staţiune cu banii aceştia puteau mânca doi adulţi câte un meniu complet. Sigur, nu te obliga nimeni să faci vânzare restaurantului hotelului în care eşti cazat, dar este o discrepanţă majoră între ofertele culinare.

Să termin pe plus, cu un spaţiu de joacă pentru copii cu play station, un spaţiu special cu computere cu acces la internet in incinta lobby-barului, un spaţiu de divertisment exterior cu trambulină, joc de şah şi teren de tenis cu nocturnă şi două săli de conferinţe.

Schiţă traseu: Petroşani- Cabana IEFS, Munţii Parâng

Astept fotografiile voastre!

CANIONUL nostru cel de toate zilele

Am observat în ultimul timp că asistăm la o inflaţie de canioane în România.

Peste tot au apărut canioane lungi în loc de râpe, canioane scurte în loc de prăpăstii şi canioane spectaculoase în loc de chei sau defilee.

Practic oriunde turistul, devenit blogger de ocazie ca să ne arate el pe unde merge, sau ziarişti de la publicaţii de renume, văd un colţ de stâncă ceva mai arătos şi o râpă, falie sau diaclază mai acătării o declară sau o ridică repede la rangul de... CANION.

Se pare că termenul de cheie sau chei si acela de defileu, cu o structura a văii ceva mai complexă sunt perimate, ele trebuie înlocuite, si aşa s-a inventat pentru ţărişoara noastră turistică termenul acesta.

Pentru dragii amatori de cuvinte mari, le transmit revolta mea profesională şi a celor cu ceva cunoştinte de geomorfologie sau a celor cu un dicţionar în casă, că un canion se formează de obicei în zone cu structura tabulară, mai exact în podişuri sau platouri şi nu pe coclauri muntoşi.

Asa că varianta românizată, încetăţenită pentru CHEILE TREI SCĂRI de exemplu, s-a transformat folclrioceşte în CANION!Un alt exemplu -AICI

Asta pentru cei ce nu ştiau că şi în România se ,,găseşte,, canioane.

De asemenea canioanele mai au o particularitate sunt... lungi; foarte lungi şi foarte adânci.

În afară de Grand Canyon care s-a format în Podisul Colorado sau Hells Canyon din zona Columbiei americane-socotit cel mai adânc canion de pe glob-, mai pot merge în Europa să vadă canionul lui Duero din Podişul Castiliei sau pe cel din Insula Hawaii numit Waimea.

Aşa că până una alta, chestia asta cu canioanele la colţ de stradă şi ticluirile de articol original cică de pe teren, făcut cu tastatura în braţe, mă supără.

Măcar un dicţionar consultaţi!