
În încremenirea aceasta
de la marginea istoriei, s-au încăpățânat să şălăşluiască vreo cincisprezece
familii, care n-au roit-o spre comuna cea mare, cu sanatoriu şi asfalt la
poartă.

Locul are un farmec aparte, începând
cu drumul ascuns şi bolovănos care urcă brusc şi care nu seamănă nici pe
departe cu cea ce noi numim uliţă şi terminând cu oalele acelea incredibil de
curate, ce stau cuminţi pe gardul de lângă bucătaria de vară.

Sigur, ei… au văzut ce era de văzut sau poate, cine știe, au
simţit.
Pentru ei tabloul este suprarealist,
iar ideea de a locui în el este ameţitoare.
Noi, ne mulţumim să
ştim că există plaiuri de aşa
frumuseţe şi linişte în România.

Le vezi peste tot, la intersecţii cu
cărări de munte, în lungul drumurilor, în faţa caselor, lângă pădure, astfel că,
oriunde răsuflă grija de Dumnezeu şi toţi sfinţii cărora li s-au închinat
troiţele.
O călătorie în timp, o regăsire, o redescoperire a ceva ce este cu
adevărat autentic în legătura asta dintre Om ,
Dumnezeu şi Natură.
Asta am găsit eu la
Muscel.


