Undeva la nord de Sibiu, pe dealurile Hârtibaciului şi ale Secaşelor ce însoţesc drumul spre Mediaş, se află localitatea Slimnic sau în germană Stolzemburg.
Apărută relativ devreme, la vreo 200 de ani după venirea saşilor, mai precis la jumătatea secolului al XIV lea, cetatea reprezenta locul de refugiu al locuitorilor în faţa năvălirilor de toate felurile sau în perioadele tulburi ce au marcat Evul Mediu.
Ca peste tot în sudul şi centrul Transilvaniei, fortificaţia împrejmuia la început o capelă situată la baza turnului clopotelor, după care în mijlocul cetăţii apare o construcţie care se bănuieşte că ar fi o biserica, dar care nu a fost terminată niciodată, fiind abandonată la sfârşitul anilor 1500. Astfel că cetatea nu a devenit niciodată o biserică fortificată în genul Biertanului sau Prejmerului.
După acest moment cetatea este extinsă, ocupând tot platoul superior al dealului, zidurile de 3,4 metri grosime fiind adaptate perioadei armelor de foc cu contraforţi şi cu guri de tragere.
Trecută prin numeroase distrugeri, în 1717 intră într-un proces amplu de reconstrucţie, ababndonat şi el doi ani mai târziu din cauza unei epidemii de ciumă care a decimat populaţia săsească.
Urmează un proces de degradare care culminează în secolul al XIX lea cu folosirea ei ca sursă de materiale de construcţie pentru casele din zonă. Ce a rămas azi, sunt câteva ruine impresionante, cu porţiuni unde zidurile se pot prăbuşi în orice moment, fără zone de protecţie, fără avertismente. Asta chiar dacă în incintă, într-o cămăruţă stă un băiat care trage clopotele din bătrânul turn, şi care te poate ghida prin zona fortificată.
Aş prefera să plătesc o taxă de intrare, să am un ghid specializat decât să las 5 lei tipului care îşi duce veacul între zidurile roşii ale cetăţii ţărăneşti. O minimă consolidare ar însemna respect pentru trecut.
