Ceva însă, are această mănăstire, de fapt mai multe,,ceva"-uri. În primul rând zona dealurilor Dragomirnei, zona Mitocului cum se numeşte comuna, este absolut încântătoare, iar liniştea degajată de prezenţa pădurii şi de păşunile ce înconjoară satul, întregeşte imaginea idilică despre Bucovina. Apoi urmează construcţia în sine, care îţi taie respiraţia, o frumoasă şi zveltă biserică cu o turlă înaltă( 42 metri!) , ce se iţeste de după zidurile groase şi trainice ce înconjură mânăstirea propriu-zisă.
Ce mi-a plăcut foarte mult, este arhitectura cel putin ciudată a bisericii, de doar 9,6 metri lăţime, dar în care jocul pe verticală şi imaginaţia arhitecţilor a generat un edificiu unic. O construcție din piatră şi cu decoraţiuni în relief, ce amintesc de biserica Trei Ierarhi din Iaşi, cu turla smălţuită cu motive geometrice şi vegetale inspirate de bisericile caucaziene, şi cu absidele laterale încadrate în zidurile naosului.
Povestea bisericii fotificate începe cu Mitroplitul Moldovei Anastasie Crimca, care pe moşia sa în 1602 zideşte o bisericuţă, situată azi în afara fortificaţiilor, unde preafericitul îşi are mormântul şi care mai este numită de viețuitorii monahi ,,biserica schitului".
În 1609 sunt terminate lucrările la biserica mare, iar fortificaţiile ce amintesc de cetăţile Neamţului sau Sucevei, sunt adăugate de Domnitorul Miron Barnovschi în 1627, acesta prevăzând zidurile de aproape 2 metri lăţime şi 10 metri înălţime, cu turnuri puternice, cu drum de strajă şi cu guri de tragere.
Mânăstirea dispune în incintă şi de un mic muzeu de artă religioasă, ce cuprinde broderii vechi, documente medievale între care o evanghelie din 1609 și manuscrise excepționale cu miniaturi executate de însuşi Anastasie Crimca, dar si de elevii săi.