Peştera Scărişoara- cel mai mare gheţar subpământean european

 
Cum s-a format?

Un filmuleț scurt despre formarea Ghețarului Scărișoarei- AICI

În urmă cu 3500 de ani pârâul Ocoale, ce curgea la 1165 m altitudine pe platoul carstic al Apusenilor, creează un sistem de avene(puţ carstic ce comunică cu o peşteră), peşteri, izbucuri(izvoare carstice) şi doline(mici depresiuni carstice), care includ Peştera Gheţar Scărişoara, Pojarul Poliţei, Avenul din Şesuri şi Izbucul Dobreştilor.



stalactita de la intrare
Cauze naturale determină închiderea uneia dintre intrările în peştera Scărişoara ceea ce face ca pârâul ce curgea în peşteră, să rămână captiv, la o temperatură medie de -2 grade, astfel că apa îngheaţă, determinând apariţia unui gheţar subpământean cu un volum estimat la 75 000 mc, iar după ultimele cercetări de 120 000 mc, ceea ce l-ar situa pe primul loc în lume!
Fenomenul de blocare a aerului rece în interiorul peşterii, indiferent de condiţiile de afară se numeşte ,,fund de sac".

intrarea în aven vazută de jos

Avenul şi peştera

Ajungeţi pe platou din comuna Gârda de Sus, ori perpedes, bucurându-vă de peisajul absolut superb şi de crângurile împrăştiate printre fâneţele Bihorului sudic, cu maşina personală prin hârtoapele drumului(la anul se termină asfaltarea drumului pe valea Ordâncuşii!!!) sau cu microbuzele ecologice de la Mama Uţa.



Dupa ce achitati biletul de intrare de 7 lei, coborâţi scările ce vă duc spre intrarea în pesteră, avenul are o adâncime de 50 de metri si un diametru de aproape 60 de metri, ceea ce vă oferă o imagine extraordinară a succesiunii anotimpurilor, de la vară sus până la iarnă la bază, partea de jos a scărilor fiind acoperită de gheaţă grunjoasă.



Peştera are o lungime de 720 de metri şi o adâncime de 105 metri, fiind alcatuită din două săli: Sala Mare unde planşeul de gheaţă are 16 metri grosime, şi unde temperatura de +1 grad face ca partea superficială să se dezgheţe, si principala atracţie a peşterii Biserica unde se află nu mai puţin de 100 de stalagmite de gheaţă scăldate în lumina unui reflector.
Rezervaţia ştiinţifică

Sala Mare

Această peşteră investigată şi de părintele speologiei şi biospeologiei, Emil Racoviţă, este prima din ţară declarată monument al naturii în 1938, iar mai târziu a fost inclusă în Parcul Natural Apuseni, având şi două săli nevizitabile, unde cercetătorii studiază formaţiunile stalagmitice si stalactitice, grupate în Rezervaţia Mică şi Rezarvaţia Mare cercetate de Institutul de Speologie din Cluj. Din păcate această atracţie turistică nu are un singur administrator, ceea ce face ca eventualele investiţii în infrastructură să fie făcute aiurea, iar banii de pe bilete să se împartă între Primaria Gârda, administraţia Parcului Natural Apuseni şi asociaţiile speologice.

un mesaj ecologic interesant!

Biserica fortificată din Hosman-Sibiu

Cum mergi pe drumul Agnita-Sibiu, pe valea Hârtibaciului, aşa numita ,,Vale Verde", undeva pe stânga la aproximativ 20 de kilometri de Hermannstadt, un turn de biserică evanghelică îţi atrage privirea.



Un indicator prăfuit îţi arată ce este vorba de satul Hosman, sau Holzmengen cum se numea pe vremea când saşii locuiau aici. Acum, drumul de un kilometru până în localitate şi intrarea este străjuită de căruţe cu coviltir, focuri făcute în casele săseşti ocupate abuziv sau nu de minoritarii veniţi de pe meleagurile indiene.



Mergând cu grijă pe strada ocupată de puradei, ajungeţi la poalele dealului pe care se afla una din puţinele biserici fortificate din România cu două rânduri de ziduri, ridicată iniţial în stil romanic în secolul al XIII lea, stil din care a rămas doar portalul de vest cu bogate ornamentaţii şi reclădită apoi în stil gotic.



Cetatea are nu mai puţin de şapte turnuri, dar şi o casă fortificată situată chiar la capătul scărilor, unde azi funcţioneaza Centrul European de Intâlnire al Tineretului. Vizitarea acesteia şi a bisericii este posibilă dacă sunaţi înainte la numărul de telefon 269 583 247, unde va răspunde Helmut Michaelis.



Noi am fost întâmpinaţi de o bătrânică săsoaică care nu poate să ofere toate informaţiile, iar vizitarea interiorului a fost întreruptă de căderea de la jumătatea turnului a unui câine ce aparţinea unor turişti germani. Am văzut însă destul, chiar dacă unghiurile de fotografiere nu au fost dintre cele mai bune, din cauza spaţiului îngust al curţii interioare.

Moscheea Esmahan Sultan din Mangalia

Cunoscutul călător turc Evlia Celebi scria despre Mangalia, în 1452: ,, ... du-te la Mangalia, Kaaba -Mecca pribegilor şi sărmanilor", cu referire la conglomeratul etnico-religios care se găsea- şi se găseşte şi astăzi!- în, pe atunci, noua provincie a Imperiului Otoman.

Printre turci, tătari, evrei, bulgari, găgăuzi, greci şi români, pripăşiţi prin stepele şi nisipurile dobrogene, existau şi câţiva refugiaţi de spiţă nobilă, veniţi de la Istanbul. Este vorba despre hatun (prinţesa) Esma, fiica iubită a sultanului Selim al II lea şi suita acesteia. Aceasta era soţia marelui vizir Sokollu Paşa, mâna dreaptă a sultanului si, de fapt, conducătorul imperiului.



Calendarul musulman Hadjira situează începerea construcţiei în 931, adică în 1573, cu un an înainte ca marele sultan să moară, astfel că fiica sa închină această construcţie tatălui său. Construită din blocuri de piatră prinse cu bare de fier turnate(scoabe), zidurile moscheii au 85 de centimetri grosime, lipsind aşadar liantul din construcţie. Şi minaretul, nu foarte înalt, este construit la fel, iar în curtea geamiei se găsesc morminte pe care se află turbane sculptate, ale mai marilor vremii.



Păcat că nu există indicatoare către singurul monument medieval ce a rămas în picioare în Mangalia, un monument stingher înconjurat de blocuri şi lipit de uşa sanatoriului balnear-mult mai cunoscut. Această micuţă şi modestă minune maură suferă de uitarea turiştilor, asta deşi a fost reamenajată şi reconsolidată începând chiar de după revoluţie.

Ar merita mai mult!

Pensiunea Corina &Cristi- ,,La Tanti Silvia"

Situată în comuna Albac, de pe valea Arieşului la mai puţin de 20 de kilometri de Câmpeni, această pensiune ascunde un secret. În spatele acestor două nume, se află o forţă uriaşă, un om cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

Este Tanti Silvia!



Această femeie ţine o pensiune de 30 de locuri, cu 11 camere, dar nici un moment nu te simţi ignorat. Ospitalitatea cu care te primeşte şi te serveşte nu este întrecută decât de aerul rustic, ce-mi aduce aminte de grădina bunicilor şi de livada de meri. Pensiunea are două foişoare în curtea largă, la doi paşi curge Arieşul iar în fundal nelipsitele căpiţe de fân şi târle înveselesc peisajul.



Bucuria simplă a acestei doamne, mâncarea excelentă, cu supe dulci ca în Apuseni, cu sărmăluţe şi şniţele şi cu nelipsita slănină cu brânză burduf şi cu ceapă, îţi dau sentimentul copleşitor al unui răsfăţ la ţară. Nu ştiu cum, dar îşi face timp să vorbească cu tine, îţi dă sfaturi şi te îndrumă către minunile Apusenilor, şi îmi amintesc despre Dâmbul lui Gâf din comuna Horia, despre care am aflat târziu, la plecare.



Una din cele mai primitoare gazde şi pensiuni la care am stat şi la un preţ mai mult decât rezonabil, o saptămână întreagă.

Mulţumim, Tanti Silvia!

Blestemul uraniului şi al exploatărilor miniere de la Crucea (Judeţul Suceava)-fotoreportaj

La vreo doi kilometri de intrarea în comuna Crucea din judeţul Suceava, pe valea Bistriţei, se află două măgăoaie comuniste ce îţi atrag atenţia. Un bloc locuit pe jumătate şi o altă construcţie, probabil o fostă cantină.
Situate în buza unei păduri veşnic umede, cele două construcţii par două cutii betonate paraşutate din alt timp.
Blocul aparţine exploatării de uraniu si minereuri complexe din zonă, cel de uraniu fiind singurul zăcământ de acest fel din ţară. Depopulat, mizer şi stingher, blocul este parţial părăsit de minerii pensionari, unii dintre ei afectaţi de iradiere, silicoză sau alte forme de pneumoconioză şi ieşiţi la pensie după doar 15 ani de muncă în subteran.

În spatele blocului, rufele atârnă deasupra unor haite de câini veşnic flămânzi.

Simbolul comunist al alimentarelor goale, face parte din peisajul dezolant.



Cealaltă construcţie, probabil fosta cantină, cu orbitele geamurilor privind trist spre apa Bistriţei.



Intrarea în bloc ,,păzită,, de o ghirlandă de beculeţe de Crăciun pe care scrie 200...



Paragină si multe nostalgii după Ceauşescu.



Doar molizii sunt vii, restul este tăcere.



Podul peste Bistriţa, ce duce la halda de steril şi la minele abandonate de pe stânga râului, din Muntii Stânişoarei, este de nefolosit după ce apele şi-au luat tributul.



O staţie de sortare invadată de vegetaţie.



Gunoaiele din curţile oamenilor ajung invariabil în râu şi de acolo la coada lacului de acumulare Izvorul Muntelui -Bicaz.



O haldă de steril de la galeria 18 cu mineruri complexe, străjuieşte malul Bistriţei, iar din aceasta se scurg în apă materiale chimice, de aici beau apă animalele, iarba este parţial contaminată şi-poate nu ştiaţi- aici este zona cu lapte cică ecologic din Ţara Dornelor.



Altă halda de steril, probabil ecologizată, pentru că au început să crească copacii pe ea si care, mi se spune, este de la IPEG adică de la prospecţiuni, prin comentariul unui anonim.



Singurul element de decor rustic, este această punte peste râu.
M-a ajutat cu informaţii şi blogul www.Crucea-Suceava.blogspot.com!

Later edit:

Un deştept din zonă îmi urlă, plin de patriotism local deşănţat, că dezinformez!
Îl anunţ că nu am această intenţie, iar imaginile sunt de la 2 kilometri de CRUCEA, iar din ce știu eu Leşu Ursului, este o mină situată peste munte în comuna Ostra, acolo unde se mai află o mină la Tarniţa, lângă pasul cu acelaşi nume, ce face legătura între Broşteni si Gura Humorului-Frasin(un alt comentariu îmi spune că blocurile aparţin localităţii Leşu Ursului, cine știe care este împărţirea administrativă acolo, îmi fac datoria şi menţionez acest lucru).
Aşa că ,,dezinformarea" mea se poate lega doar de faptul că nu am menţionat şi dezastrul ecologic, social  și chiar medical de la Ostra.

Mănăstirea Voievodală Măxineni-Brăila

Prin secolul al XVII lea când zona portului Brăila și regiunea înconjurătoare se numea RAIA, şi era sub stăpânire turcească, ca şi Giurgiu, domnitorul Matei Basarab decide ca pe vechiul amplasament al unui schit de lemn să construiască o biserică fortificată.



Obisnuiţi să vedem cetăţi sau biserici fortificate pe înălţimile transilvane, rămânem surprinşi să vedem o bisericuţă şi vreo două ziduri de piatră undeva în mijlocul unei câmpii joase cu altitudini de până la 10 metri.



Domnitorul a dorit însă să observe mişcarile turcilor din raia, construind o mânăstire de călugări, pe la 1640, la câţiva kilometri de lunca joasă a Siretului. Aşadar, această mânăstire avea un rol militaro-strategic, fiind un avanpost al valahilor lângă zona ocupată de turci.



Rămasă din 1917 în ruine, mânăstirea ce se iţeşte timid dintre canalele şi zăvoaiele mlăştinoase ale Câmpiei Brăilei, este readusă la viaţă în 1991, când este sfinţită cu harmul ,,Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul".



Se poate vizita oricând, fiind amplasată la şase kilometri depărtare de drumul ce leagă Brăila de Focşani, mai ales că de curând ruinele bisericii vechi au început să fie reclădite, prin grija Bisericii Ortodoxe Române.

Let's do it copii! Să curăţăm sau să facem loc pentru alte gunoaie

Ziua începe devreme cu un răsărit superb, semn că ziua va fi frumoasă şi... fructuoasă. Cei 13 copii se adună în parcarea de la stadion şi sunt nerăbdători să devină pentru o zi...gunoieri. Aşteptăm microbuzul(prin amabiliatea bunicului Antohi) care ne va duce la Prăjeşti, acolo unde am alocat trei mormane echipei noastre. Multi foşti elevi mă salută, mă întâmpină cu zămbete iar asta îmi aminteşte că profesia mea este cea mai frumoasă din lume.



Acolo mă întâlnesc şi cu Marian-un foarte bun si serios fost elev- şi cu prietena lui, absolvenţi de ştiinţe politice şi cu Marius şi prietena lui de la JCI Bacău pe care îi luăm cu noi.
Trebuie să mărturisesc că fără ei nu reuşeam să curăţ mormanele alocate, pentru ca implicarea lor a fost totală si simţul de răspundere aşijderea. Pentru asta le multumesc.



La capătul satului Prăjeşti ne aşteaptă un uriaş morman de gunoi, în fapt o minigroapă de peturi, sticle, saci, haine si gunoi de grajd. Deşi evaluarea iniţială vorbea de 7 saci, am strâns de acolo 30!!! de saci de gunoi de 120/50.



Un câine latră furios la intruşii de pe mormanul lui de gunoi, localnicii trec şi ne privesc curioşi, ca pe niste extra...săteni ciudaţi care le curaţă satul sau poate fac loc pentru următoarea tură de gunoaie. Copii mei strâng sac după sac si la un moment dat încep să se împraştie care încotro, fac niste poze pentru bloguri si facebook, dar au sentimentul ca au participat la o actiune unică, iar asta le face o foame de lup.



Sub podul din centrul comunei, câţiva puradei şi vreo trei localnici chibiţează pe marginea ulitei despre tipul ăla negricios care împarte sarcini copiilor şi apoi îi coboară în şanţul plin de cizme de cauciuc, adidaşi de copii, linoleumuri, camere de bicicletă si nelipsitele peturi. Nămolul are vreo 50 de centimetri grosime, iar tufele de ,,margineea drumensis,, pline de praf invadează ceea ce ar trebui sa fie un canal de evacuare a apelor în caz de inundaţii, bine că le-a făcut Benea pod.
Asta este important, nu spiritul comunitar sau comportamentul ecologic.




Oricum la final, în curtea barului din localitate depozităm 41 de saci de gunoi, pe care viceprimarul se angajează sa îi ducă la salubrizare. Suntem serviţi cu un suc iar ca bonus ni se oferă o vizitare gratuită a Gradinii Botanice Paul Ţarălungă.