În urmă cu două decenii, ieșeam prima dată din țară, cu un grup de elevi și profesori spre un ținut despre care știam atât de multe.... teoretic.
După vizite la ambasadă, interviu, viză, pașaport, acte și multe controale la vămile lumii libere, am văzut orașe curate, colorate și civilizate( am văzut cașcaval, cum ar spune Al. Andrieș) cum n-am crezut că există, deși știam acest lucru.
Se întâmpla în 1997, anul Convenției Democrate, anul în care aveam voie să visăm la o presupusă extindere a NATO spre noi și poate a UE.
Austria, proaspăt intrată în comunitatea europeană, ne-a primit ca o doamnă stilată, parfumată, pudrată exact ca perucile din timpul lui Mozart.
Am privit-o și i-am savurat peisajele cu un nesaț, cum numai îmbâcsiții de est europeni o puteau face. Da, știu, suntem central europeni, și ne mândrim cu asta, dar lor puțin le pasă de geografie și de coordonate longitudinale.
De atunci, ne tot chinuim să -i ajungem din urmă, să fim măcar jumătate din atitudinea lor relaxată, măcar jumătate din deschiderea lor culturală și un sfert din condiția materială. Lucrăm la asta, ca popor. Unora le-a ieșit, au ieșit și s-au luminat, în timp ce alți români au rămas stingheri și pauperi în lumea rururbană construită de postcomunism.
Domul din centrul orașului |
Am regăsit aceleași străzi aglomerate, cu pavajul lustruit de sandalele milioanelor de turiști, aceleași terase unde am savurat cele mai bune cafele din lume și pe același Mozart folosit ultraexagerat( până și pe hărtia igienică).
Bucuria revederii a însemnat o călătorie cu trenulețul-funicular care urcă la Hohensalzburg( pe muntele Festungsberg) , la cetatea care domina toate drumurile căruțelor de sare, ce uneau principatele teutone din Evul Mediu, pentru că, să nu uităm, suntem în ,,Orașul sării".
Am urcat la cetate, am vizitat, am mâncat și am băut bere neaoșă. Cât de banal sună acum și cât de extraordinar ar fi fost să faci aceste lucruri naturale acum 20 de ani, când șilingul austriac avea pentru noi valoare cât greutatea în aur.
Ce trist și ce frumos să fi sărac și să te bucuri totuși că ești acolo, ce fericire și ce împlinire să călătorești cu cea mai frumoasă soție din lume și cu cel mai creț și mai dulce băiat din emisfera nordică.
Pe umerii mei apasă o lume întreagă. Sunt un învingător... |
Nici nu-mi pasă pe ce strasse umblu, ce catedrală gotică îmi ține umbră, ce statuie apare după colț sau ce terasă celebră populează un ungher al orașului muzicii.
Important este că am REVENIT. Că sunt acolo, cu cei doi oameni care alcătuiesc universul meu familial, pe aceeași băncuță pe care ne sărutam cu foc, trăgeam cu sete din țigară și savuram o bere Zipfer cu proaspăta consoartă, exact acum 20 de ani!
Hohensalzburg văzut de jos |
râul Salzach și podul cu lacăte |