Re-Descoperă România Episodul 11. Cheile Nerei și Lacul Dracului

 

Comuna Șopotu Nou, Județul Caraș -Severin, Depresiunea Almăjului/ Bozovici, Munții Almăjului, Grupa Banatului

 

Septembrie 2008

sursa foto: speologie.org 

Pentru a ajunge în Cheile Nerei trebuie să mergeți pe E70, Timișoara- Pitești- București, pe porțiunea dintre Caransebeş și Băile Herculane. Dacă veniți din nord, adică dinspre Caransebeș, la Plugova faceți dreapta, spre Iablanița, urmați drumul spre Oravița sau Anina.  O mențiune geologico-geomorfologică trebuie făcută la trecerea prin scurtele Chei ale Globului, unele dintre puținele chei ,,săpate" în şisturi cristaline (roci metamorfice, cu structura şistoasă, precum foile unei cărți și cu mineral de mică).

Atenție la drum, pentru că aproape de Bozovici trebuie să faceți spre Dalboşeţ și apoi spre Șopotu Nou, mergeți pe drumul de țară, uneori îngust, alteori mai lat destul de desfundat, până dați de primele case. Bozovici reprezintă a doua denumire a marii depresiuni intramontane de aici, străbătută de Nera, numită Almăjului, după numele munților situați în sudul acesteia (altitudine max. de 1224 m în Vf. Svinecea Mare).

De ce spun asta, pentru că indicatoare nu prea sunt, ci doar panouri cu cel mai sălbatic parc național din țară, Cheile Nerei- Beuşniţa, unde suntem învățati ce să facem și ce nu în acest parc (nici urmă de indicator, chiar rudimentar, din această cauză este bine să întrebați pe la țăranii din zonă). Vă sugerez să lăsați mașinile cu garda mică la sol undeva la ultima casă și să mergeți pe jos vreo 2-3 kilometri. Peisajul este super,  puteți mânca mure sau zmeură pe săturate, drumul este relativ simplu, dar nu plecați în papuci sau sandale.

Prima mare surpriză este liniștea cu care curge Nera. Deși te-ai aștepta la un râu vijelios, cel puțin pe porțiunea explorată de noi, apa este plină de mreană, clean chiar și ştiucă (probabil pătrunsă din Dunăre), iar stâncile maiestuoase care domină peisajul nu au decât câteva sute de metri altitudine și par rupte din Ceahlău sau Rarău.

Următoarea surpriză este Lacul Dracului, în fapt, cred eu, un fel de izbuc ce alimentează acest lac nemaipomenit de frumos de care, sincer, nu auzisem. Pentru a ajunge la el trebuie să treceți prin apa Nerei, așa că atenție la pietre (este situat cam la 20-25 de metri de malul apei).

Izbucul reprezintă un izvor carstic subteran, care poate alimenta un lac, sau în cele mai spectaculoase cazuri izbucnește cu putere din cavitatea calcaroasă, la intervale regulate. Acestea  sunt întâlnite cu precădere în Apuseni, iar cel mai cunoscut dintre acestea este Izbucul Galbeni. Se poate campa lângă lac, noi am găsit acolo șapte corturi. Acest lac are și o poveste interesantă, de fapt, o legendă despre un localnic, care-l păcălește pe Aghiuță să rămână pe fundul lacului pe vecie.

Lacul este cumva ascuns, aproximativ jumătate din suprafața sa aflându-se în gura unei peșteri numită -cum altfel- Peștera Dracului. Are în jur de 200 de metri în diametru și vreo 7 metri adâncime, iar copacii de deasupra pereților abrupți și-au unit crengile într-o coroană perfectă, parcă pentru a-l proteja de oameni. Atenție, vara, în zilele călduroase de iulie, pe stâncile de pe malul lacului vegetează la soare vipera cu corn și vipera comună, iar prin desișuri găsiți faimosul scorpion carpatic (Euscorpius Carpaticus) a cărui înțepătură, din fericire, nu este letală.

Re-Descoperă România Episodul 10. Despre o călătorie în Defileul Dunării- minuni naturale și antice

Clisura/ Defileul Dunării, 140 kilometri, Lacul Porțile de Fier, Munții Banatului, Granița România /Serbia

 

Septembrie 2008

 

Două elemente naturale impresionează la fluviul acesta, o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru România. Primul este Defileul sau Clisura Dunării (clis în limba greacă  înseamnă cheie), ori, mai românește spus, Cazanele Dunării, iar al doilea este Delta Dunării situată la capătul maritim al marelui fluviu.

Defileul în sens geologic, reprezintă o vale relativ îngustă, cu porțiuni mai largi sau microdepresiuni în alternanță cu zone foarte înguste, pe care un râu sau un fluviu o ,,sapă'' într-un lanț de munți. În Defileul Dunării se poate ajunge dinspre Drobeta Turnu Severin, trecând pe lângă hidrocentrala Porțile de Fier I, spre Orşova, sau dinspre Caransebeș (E70) și Băile Herculane, direct spre Orşova. De altfel, stațiunea aceasta cu rezonanță antică este și punctul de plecare al călătoriei noastre prin defileu.

Am ajuns la ora 9 dimineața în port la Orșova, ne-am interesat de vaporaș și am aflat că pleacă în jurul orei 11. Trebuie să știți că nu există neapărat un orar al plecărilor, pentru că și căpitanii fac curse dacă au grupuri mari de turiști (15- 20 de lei de persoană, până la mănăstire și la statuie).

Oricum, asteptarea nu are cum să plictisească, pentru că golful sub formă de amfiteatru, în care este așezat orașul este splendid, păcat că autoritățile comuniste au plesnit arhitectura orașului ,,plantând '' blocuri de tip bară oribile, chiar pe versantul care domină fluviul, iar casele sau vilele mult mai sus. Orașul a fost strămutat odată cu construirea barajului de la Porțile de Fier și implicit a apariției lacului de acumulare, care a inundat toata vatra anticului oraș Dierna - nume dat de romani davei dacice Tiorma.

Clisura Dunării este de fapt un sector în care fluviul a ferăstruit în Munții Banatului, o succesiune de defileuri, chei și microdepresiuni, pe o lungime de  peste 110 kilometri, o minune geomorfologică unică în Europa. Sectorul Cazanelor, reprezintă de fapt niște chei săpate în calcarele Munților Almăjului, numite așa datorită impresiei de apă care fierbe între stâncile munților.

Cazanele Mici se numesc așa, nu pentru că sunt mai puțin impresionante, ci pentru că sunt străjuite de Muntele Ciucaru Mic, iar Cazanele Mari sunt delimitate, pe partea românească de Muntele Ciucaru Mare (318 metri).  La intrarea în defileul propriu zis se află, pe partea sârbească, pe lângă care veți trece foarte aproape, o inscripție latină care se referă la construirea drumului de acces spre Dacia și care poartă denumirea de Tabula Traiana în traducere asta ar însemna: ,,Traian a refăcut acest drum scobit în munți…"

 De altfel, este bine să știți că mai există două ,,tabule '' în zona Cozla, tot pe malul sârbesc, Tabula lui Tiberiu și a lui Domitian. Prin opoziție cu această inscripție (sau ca o completare fericită), Iosif Constantin Drăgan, primul miliardar român, decedat în august 2008, a finanțat sculptarea unei statui a lui Decebal, pe malul românesc, cu câteva milioane de euro, după modelul celor cinci statui de pe muntele Rushmore (SUA).

În defileu mai puteți vizita Peștera Liliecilor, Peștera Veterani și Peștera inundată Gura Ponicovei, situată în Cazanele Mari (atenție la ce plătiți când mergeți în micuța croazieră, pentru că majoritatea curselor sunt până în Cazanele Mici, la Mănăstirea Mraconia) după localitatea Dubova.

Dacă alegeți să mergeti cu mașina, veți avea parte de un peisaj pitoresc, pentru că șoseaua practic șerpuiește pe pantele muntelui, când la câțiva metri de Dunăre, când la 150 de metri, pe buza unei prăpăstii. Deplasările pe potecile de deasupra lacului vă oferă unica posibilitate de a admira vegetația de origine (sub)mediteraneană, cu alunul turcesc, cărpinița - o specie de frasin, laleaua, liliacul sălbatic, stânjenelul de piatră ori celebrul pin negru de Banat și, poate întâlniți și scorpionul carpatic, vipera cu corn sau broasca țestoasă de uscat, caz în care trebuie să fiți echipați cu bocanci corespunzători.

La dus, capătul călătoriei este la Mănăstirea Mraconia și la statuia monumentală, sculptată în stâncă, a lui Decebal. Mănăstirea a fost ridicată prin efortul de ani de zile a unui preot inimos, care a dorit cu tot dinadinsul să ridice pe mal, în același loc, o nouă mănăstire în amintirea celei vechi acoperită de apele lacului de acumulare.

Bonus- mai multe poze cu defileul luate de pe malul sârbesc- AICI

Re-Descoperă România Episodul 6.Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte

 

101 locuri românești / plecatdeacasa.net

Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte

Sat Ciunget, Comuna Mălaia, Județul Vâlcea, Munții Latoriței, Grupa Parâng, Carpații Meridionali

 

Decembrie 2011

 

Munții Latoriței, sunt necunoscuți, restrânși ca suprafață, destul de înalți și înghesuiți între spinările vânjoase ale Parângului, Lotrului și Căpățânii. Aici s-a țesut o frumoasă legendă care vorbește despre iubirea dintre un păstor sau haiduc pe nume Lotru și o ciobăniță pe numele ei Latorița.

Cei doi, sau cele două(n.b.râuri), reușesc să-și împletească undele după zeci de kilometri în care aleargă paralel de o parte și de alta a acestor munți. Locul de întâlnire se numește, cum altfel ,,Gura Latoriței", și este situat la 30 de kilometri de Brezoi și la 7 km. de Voineasa, în capătul de vest al Țării Loviștei, în inima Meridionalilor.

Chiar dacă are nume de fată, Latorița este un râu viguros, care a reușit să(-și) creeze un defileu cum rar am întâlnit în România. Parafrazând o reclamă celebră, este ,,probabil cel mai frumos defileu din țara noastră".

Nivelul de bază coborât al Lotrului, a obligat Latorița să se adâncească, ferăstruind astfel o vale îngustă în cele mai dure roci existente la noi: șisturi cristaline, gnaise, roci magmatice și calcare cristaline.

Rezultatul geomorfologic te lasă fără suflare, la propiu. O incursiune într-o lume fantastică, bântuită de jgheaburi, pereţi surplombați, ace și țancuri, hornuri  și săritori peste care apa se răsfiră în voaluri de mireasă.  Din loc în loc, apar versanți tiviți de grohotișuri, acoperiți de molizi și de exemplare distinse de larice sau zadă, ori întinse șiraguri de brusturi uriași. Ici și colo mesteceni și fagi se amestecă cu coniferele, lăsând loc și pentru coloanele de piatră cenușie, care se ițesc printre ei.

După satul Ciunget, la 610 metri altitudine, unde se află și centrala hidroelectrica de 510 MW(cea mai mare din țară!), intrați în lumea minunată a defileului Latoriței, prins în chingile Munților Repezi-Părăginosu de o parte și cele ale Târnovului în cealaltă. Este primul și cel mai îngust sector al defileului, unde apa furioasă se agită peste pragurile colțuroase ale rocilor prea dure pentru a fi șlefuite, unde se ascund în marmitele de eroziune păstrăvi iuți și unde în anii '50 se practica plutăritul.

Pe lângă pereții surplombați, mașina își face loc cu greu, pe drumul asfaltat, dar neîntreținut, care duce până la cele două baraje ce întregesc farmecul locurilor  și oferă priveliști unice. Este vorba despre lacurile Petrimanu și Galbenu, lacuri care, paradoxal, îmbogățesc peisajul și nu îl urâțesc, cum se întâmplă în alte locuri. Doar stâlpii schilozi, de înaltă tensiune, obturează imaginea aparatului de fotografiat. Nu pot să-i ocolesc, cadrul îi prinde, stau scheletici pe mijlocul văii, ca niște arătări din altă lume.

La un moment dat, la câțiva kilometri de primul baraj, în zona în care valea se îngustează pentru a doua oară, apare o stâncă de calcar cristalin, peste care un firicel de apă curge ca o lacrimă pe versantul golaș. Se numește, destul de sugestiv, cascada Apa Spânzurată. Multe mici cascade au acum un debit minuscul, pentru că pâraiele din toți munții din jur plătesc tribut lacurilor de acumulare și forței omului.

Pe la Prejbeni, la 7 kilometri după ce am intrat în defileu, drumul se strecoară pe sub versantul Târnovului, pentru a poposi într-o mică depresiune numită Borogeana. După alți patru kilometri se ajunge la lacul Petrimanu, iar sectoarele înguste devin din ce în ce mai rare, pentru a se destinde la capătul traseului, la barajul lacului Galbenu. Deja am ajuns la 1150 de metri, altitudinea primului baraj, așadar am urcat 500 de metri. Drumul continuă pe lângă cele două lacuri spre Iezerele Latoriței și cascada Moara Dracului, alte minuni din munții ăștia frumoși și necunoscuți.

Postarea originală și mai multe poze-AICI

Re-Descoperă România. Episodul 1. Canaraua Fetii, minicanionul misterios din sudul Dobrogei

Am rearanjat o parte din postările mele din ultimii 16 ani. Vă invit la un foileton de aproape 100 de articole despre ce ar trebui să vedeți în România aceasta fabuloasă.

1.     Canaraua Fetii, minicanionul misterios din sudul Dobrogei

 

Comuna Băneasa, Județul Constanța, Podișul Oltinei, Dobrogea de Sud

 

August 2011

 

Canaraua defineşte în termeni simpli o vale adâncă şi îngustă cu pereţi abrupţi creată în calcare sau loess de râuri, care azi nu mai există. Specifice pentru jumătateta de sud a Dobrogei ,,canaralele” seamănă cu nişte canioane mici, adâncite de nivelul de bază scăzut al locului de vărsare, de obicei într-o zonă cu scurgere interioară (endoreică).

Iată povestea uneia dintre acestea, numită ,, Canaraua Fetii”, o frumuseţe carstică necunoscută şi ascunsă din România:

-Unde-i Canaraua?

-Asta căutaţi? Păi, trebuie să ajungeţi la carieră, iar de acolo, cam la vreun kilometru prin pădure.

-Indicatoare sunt?

-Nimic. Da, o găsiţi ieşind din drumul naţional. E frumos acolo…, mergeam la ghiocei când eram mic.

Cariera

            Găsesc cu greu drumul desfundat care face undeva stânga între Băneasa şi Lipniţa. Intru cu inima în gât de emoţie şi, încet, încet, apar construcţiile dezafectate ale fostei cariere de calcar, care creează peisajul atât de cunoscut de eră postindustrială. Cariera alimenta cu calcar dolomitic combinatul de ciment de la Medgidia, rocă din care se făcea var, ciment şi nu numai. Lunca secată a pârâului rămâne martorul tăcut al pereţilor de beton şi al zidurilor albe de calcar din cariera părăsită. Acestea se cască alb-roşiatică, într-un decor bolovănos, sterp şi arid pe unde mişună şerpii şi guşterii.

Întâlnirea

            Las maşina undeva la umbră şi pornesc iute, pe o caniculă care începea să-şi facă loc peste platoul uşor ondulat care se zărea peste carieră. Păduceii şi carpenii ce invadaseră marginile golaşe aveau dejà frunzele răsucite din cauza căldurii. Un tip transpirat şi cu îmbrăcăminte de miner, îmi răspunde în doi peri, cu oboseala chipului pierdută printre broboane de sudoare, despre locul unde se află canaraua. Se pare că este la fel de surprins ca şi mine să găsească pe cineva pe coclaurii aceştia de-a dreptul subtropicali, care separă România de Bulgaria. După cinci minute de foială încolo şi încoace, găsesc poteca. Mă întâlnesc cu un… preot, care apare de nicăieri însoţit de doi localnici. Zic un bună ziua şi un Doamne Ajută şi întreb cât mai este până la canara.

Răspunsul vine prompt: 1500 de metri pe aici şi 1700 pe partea cealaltă, adică de o parte şi de alta a albiei năpădite de pădure şi de buruieni. Răspunsul este urmat de un potop de întrebări din partea preotului, care nu-şi închipuia cum de ştie cineva din Bacău despre zona asta mirifică, unde el vrea să construiască o mănăstire micuţă. Se pare că răspunsurile mele îl mulţumesc, aşa că mă invită la anul în mica lui mănăstire, pe care o va înălţa sub stâncile cele roşiatice ale minicanionului săpat de râul fără nume.

Între timp, acolo, ca peste tot în sălbăticiile românești, a răsărit o biserică, două, un corp de chili, poate și un arhondaric, un drum asfaltat, un chioșc… N-am nimic cu biserica sau cu preotul, dar este trist, pentru că zona trebuia declarată de mult rezervație geologică, ceea ce ar fi tranformat-o, teoretic, într-un loc unde orice construcție este interzisă.

Canaraua (kanapa, bg.= stâncă)

            Drumul pe poteca, când mai largă, când mai îngustă, parazitată de urzici şi de curpănul liană, l-am făcut în 20 de minute. Zgomotele pădurii cu aspect subtropical veneau peste simţurile mele ascuţite la maxim, auzul înregistra fiecare bătaie de aripi a vreunei arătări, iar urzicarea de pe mâini şi picioare aproape că durea. În cele din urmă, întrezăresc la capătul cupolei de copaci termofili, un luminiş. La ieşirea din pădure mă întâmpină o poiană largă mărginită în stânga de o serie de coloane, tăpșane şi ziduri ruginite de eroziune şi de descompunerea oxizilor de fier.

            Le-am găsit! În sfârşit!

Rămân uimit şi mut în faţa peretului cu straturi de calcar şi dolomite acoperite de o pălărie de loess din care răsar coloane naturale ca nişte clăi de fân petrografice. Ştiam însă că trebuie să ajung şi să văd şi pe dreapta un alt perete, cel opus, al minicanionului şi pentru asta aveam ca punct de reper un lan de floarea soarelui. Într-un final, dau de lan şi în spatele lui, de peretele estic al canaralei, unde se cască niste găuri uriaşe. Seamănă cu peşterile de sihaştri, în fapt nu sunt decât orbitele goale ale unui craniu geologic.

Ei, iată o zonă care trebuie explorată cu pioletul în mână. Altă dată şi cu ceva mai mult timp la dispoziţie, voi străbate regiunea la pas şi poate voi descoperi celelalte minicanioane ascunse din sudul Dobrogei aşa cum este Canaraua lui Olteanu sau mai la nord, Canaralele Hârșovei. Canaralele îţi dezvăluie ce creaţii fantastice pot face râurile din perioadele diluviene cu ploi și inundații majore. Asta chiar dacă azi găseşti doar lunci uscate şi pereţi găuriti pe unde mişună viperele şi unde puştii cu aspect meridional ai localnicilor merg primăvara la cules de urzici sau ghiocei.

Pentru articolul original și mai multe fotografii-AICI

P.S. - Ca peste tot în România, între timp, aici s-a construit un schit, astfel că tot ceea ce am văzut eu în 2011, păduricea subtropicală, lanurile de floarea soarelui, drumul desfundat, aerul acela de sfârșit de lume, a dispărut. Ca să nu mai spun că zona din jurul schitului era( mai este?) rezervație geologică și geomorfologică. Nu doresc să atac pe nimeni din zona bisericii, doar mă întreb dacă nu cumva se putea construi un schit care să amintească de primii pustnici creștini, undeva la intrarea în carieră sau chiar lângă sat?  

Douăzeci de locuri unice în România- 1000 de postări

 La aniversarea celei de-a 1000 a postări de pe blogul meu (deschis în 2008!) am ales un text cu ponturi de locuri faine de vizitat din România, locuri unice care sper să vă inspire pentru vacanța asta care va să vină negreșit.

Bonus, un clip cu cetățile dacice din patrimoniul mondial, de pe canalul meu de youtube: https://www.youtube.com/watch?v=6bhRC_7z0Lo

,, Deși nu prezintă un loc românesc, ci mai multe, am dorit să pun acest text din dorința de a oferi mai multe ponturi de obiective turistice celor care sunt mari căutători de frumuseți românești. Este evident pentru toată lumea că ceea ce am prezentat este o selecție. Foarte subiectivă este drept, din moment ce am mai identificat încă 100 de asemenea locații unice din țara aceasta binecuvântată. Veți observa că ele reprezintă toată gama de atracții de la cele naturale, care predomină, la cele antropice, pe unele din ele le veți regăsi în poate într-o viitoare carte.

 1. Voronețul Banatului, o biserică de sat mândru, pictată la exterior, din comuna Glimboca, județul Caraș Severin, care aduce cu vestita ctitorie bucovineană. O zonă cu oameni gospodari, unde casele tradiționale au ocol întărit, situată pe valea Bistrei în județul Caraș-Severin, lângă Oțelu Roșu;

2. Defileul Latoriței din Muntii Lotrului, creat de afluentul Lotrului în șisturi cristaline, gnaise și alte roci mezozozice, socotit de mulți iubitori de natură, cel mai frumos din țară. În plus poate fi accesat pe o șosea îngustă și desfundată până la barajele de la Galbenu și Petrimanu, alte minuni...antropice, dar care cadrează cu peisajul
.

3. Podurile acoperite din lemn din județul Bistrița Năsăud, construite în secolul al XIX lea, opere de artă în lemn (Ilva Mare, Coșbuc, Lunca Ilvei, etc.), singurele rămase în această parte a Europei și care se degradează, din păcate, în fiecare zi.  Teama cea mai mare este că cei doritori de asemenea obiective nu le vor mai apuca;

4. Colonia de dropii din comuna Nicolae Titulescu, județul Olt, singura colonie de păsări de stepă din România. Din păcate nu știu dacă mai există, mai ales că noi, românii, n-am știut să ocrotim cea mai mare pasăre din zona temperată. Bine că au făcut asta ungurii în imensele spații ale pustei maghiare.

5. Pădurea de Piatră din Gâlgăul Almașului, Munții Meseș, județul Sălaj. Nu seamănă cu celebrele păduri de piatră din lume, dar aceasta are forme sculptate în piatră de apa pluvială și de vânt, oferind un spectacol unic în mijlocul unei zone împădurite; Mai este numită și Grădina Zmeilor, despre care am găsit un articol interesant pe cafeauata.ro.

6. Podul natural de la Grohot, din Țara Moților, al doilea pod natural de piatră din România, după cel de la Ponoare. Nu este cunoscut decât în lumea drumeților și a speologilor, dar este relativ accesibil;

7. Cheile Vârghișului și peștera Merești, cea mai mare peșteră din Carpații Orientali-destul de săraci, în  general, în forme carstice-, și cele mai spectaculoase chei din Munții Perșani, un veritabil mozaic petrografic;

8. Pădurea de castani de la Tismana, singura pădure compactă de castani comestibili din țară cu o minunată mănăstire în zonă care întregește spiritualși turistic zona aceasta. Pădurea este formată din arbori înalți și groși de sute de ani și cu o producție de castane de câteva tone pe an, într-un decor submediteranean în care se mai întâlnesc, iasomie, liliac și scumpie, undeva la marginea Podișului Mehedinți;

9. Herghelia de cai huțuli de la Lucina din Obcinele Bucovinei, într-un spațiu rural neatins încă de civilizatie, situată la poalele unei păduri de molid sub cel mai înalt vârf muntos din zona Bucovinei. Aparține comunei Moldova-Sulița, din județul Suceava. Rasa huțulă este singura rasă curată, autohtonă, păstrată în România;

10. Poiana de narcise de la Dumbrava Vadului din Depresiunea Făgărașului, cea mai mare rezervație de narcise din România. Declarată de mult rezervație botanică, este situată în comuna Șercaia, din județul Brașov;

11. Lacul de acumulare Gura Apei (Apelor) de pe Râul Mare din inima Munțiilor Retezat, cel mai înalt baraj din țara noastră, cu 1 metru mai înalt decât cel de la Vidraru (168 de metri), de unde pleacă poteci și drumuri către Parcul Național Retezat, Munții Retezat și Munții Godeanu;

12. Lacul Ochiul Beiului, un frumos lac de culoare turcoaz, situat în Muntii Banatului lângă cascada sau mai corect spus cascadele Beușniței( nu mai puțin de trei trepte înșiruite spectaculos), cu o frumoasă legendă inspirată de iubirea unui turc pentru o româncă. Un lac străjuit de o frumoasă pădure de stejar și fag;

13. Chiliile rupestre, săpate și amenajate în stâncile Subcarpaților Buzăului, din comuna Bozoiru, locuite vreme îndelungată de călugări ce au ales calea sihăstriei celei mai izolate;

14. Lacul de acumulare Pecineagu de pe Dâmbovița și cabana Vidra, situate într-un cadru natural deosebit, în unii din cei mai sălbatici și  mai puțin explorați munți, Iezer care aparțin Grupei Făgăraș;

15. Vulcanii noroioși de la Monor din județul Bistrița Năsăud și de la Filiaș din județul Harghita. Singurele zone cu asemenea fenomene din Transilvania, după cei de la Hășag, dispăruți de un timp.

16. Lacul Pețea și nufărul unicat Nymphaea lotus din stațiunea bihoreană 1 Mai, care vegetează în apele termale de peste 40 de grade, împreună cu un melcușor, relict glaciar. Cel mai nordic punct unde se întâlnește acest nufăr, înrudit cu cel de Nil, numit și  floarea faraonilor;

17. Canaraua(-lele) Fetii, mini canioane săpate în calcarele Podișului Oltinei, din sudul Dobrogei, un peisaj selenar o reluare în mic a fenomenelor din Marele Canion. Sunt mândru să spun că am ajuns aici, la capătul lumii...noastre!

18. Valea Cernei și Lacul Valea lui Iovan construit pe același râu, în inima Grupei Retezat-Godeanu, cu numeroase forme carstice și cu plante de origine mediteraneeană, vecin cu zona  barajului Gura Apei;

19. Pădurea Mociar de lângă comuna Gurghiu, din județul Mureș, la poalele munților cu același nume. Zonă cu tradiții vechi, cu poieni de narcise, lalele și cu păduri  sau parcuri dendrologice;

20. Semeringul bănățean, o cale ferată și un tren care leagă Oravița de Anina, construită în secolul al XIX lea cu numeroase poduri, viaducte și tuneluri, operă de inginerie feroviară a austriecilor, care au o cale ferată asemănătoare, de unde și numele cu rezonanță germanică''.

Postojna Jama- peștera minunată din Slovenia

Situată în inima Sloveniei, peștera Postojna oferă vizitatorului surpriza unei locații turistice de primă mână. Un orășel format în jurul acestei minunății carstice, susține practic din punct de vedere turistic acest obiectiv uriaș, aflat de ani buni în patrimoniul mondial al celor mai faimoase peșteri.

Filmulețul cu trenulețul de acces în peșteră-AICI

Relativ aproape de granița cu Italia (Trieste) pestera se poate vizita cu bilete luate în avans pe internet, cu rezervare prealabilă, dar se pot procura și de acolo. Există grupuri mari împărțite pe tipurile de limbi alese, cu ghizi simpatici și pregătiți (ca și la Skocjan). Grupuri pe italiană, slovenă, engleză, franceză, germană, spaniolă. Recomand să vă lăsați fotografiați la intare și să luați pentru 7 Euro, poza la ieșire.O amintire palpabilă de care vă veți bucura oricând.

Peștera are mai bine de 20 de kilometri de galerii, una mai fruoasă și mai bogat ornamentată decât alta, cu trei mari săli pe care le-au numit după culoarea carbonatului de calciu scurs din tavanele cu stalactite imense, sala albă, cea roșie și cea cu multe decorațiuni zisă ,,spaghetti,,! Interesant este tritonul de peșteră descoperit aici care a devenit simbolul zonei, un fel de sopârliță cu ochii mari dar opaci, pentru că trăiește în apele întunecoase de acolo. O veți vedea sub formă de simbol peste tot în toate magazinele și pe toate gardurile din zonă.

Accesul în peșteră este unul spectaculos pentru că se  pleacă dintr-o mică gară cu un trenuleț adaptat, foarte gălăgios și rapid, dar descoperit adică fără tavan, astfel că experiența este una deosebită. Am făcut un filmuleț de două minute cu traseul până la zona de mers pe jos, pe care îl pun în link-ul de început.

După ce vă delectați o oră și ceva cu vizitarea imensei cavități subterane, cu sutele de metri de galerii cu alei betonate special pentru a preveni alunecarea, la ieșire aveți ocazia să luați suveniruri simpatice sau să mâncați la cele peste 20-30 de magazine și terase. Cam scump totuși, ca de altfel în toată Slovenia.

În speranța că v-am oferit câteva minime informații despre un obiectiv turistic carstic uriaș, vă invit să vizitați la pachet cele două peșteri exponențiale ale acestei țări micuțe, dar minunate, Skocjan- sălbatică, aflată în patrimoniul UNESCO  și această Postojna Jama, mai comercială, mai amenajată și mult mai vizitată. Se apreciază că a fost vizitată până acum de peste 40 milioane de turiști.

Trenuleț Peștera Postojna

Călătoria cu trenulețul în peștera -uriașă- Postojna (UNESCO), din Slovenia, este ca o aventură într-un parc de distracții. Numai că acea casă a ororilor este înlocuită de stalactite și stalagmite. În acest filmuleț am postat doar călătoria de 2 minute cu trenul prin peșteră. Adevărata călătorie prin mama peșterilor din Europa, începe din micuța gară din inima muntelui. Impresionant! Vă pupă proful Irașcu!

Cascada Leutasch, Austria

Un filmuleț scurt și zgomotos despre o cascadă minunată, numită Leutasch. Am găsit-o în Austria, în Alpi și are 23 de metri cădere, la capătul unor chei incredibile, cu un râu care s-a adâncit până la 35-45 de metri într-un calcar jurasic.Traseul este spectaculos, cu poduri peste chei și cu traseu suspendat pe stâncă de câțiva kilometri. Turism, nu glume! Vă pupă proful Irașcu!

Cum s-a format Peștera Scărișoara? #shorts

Top obiective turistice în Depresiunea Brașovului

Ținutul Trei Scaune, Depresiunea Brașov sau Ținutul Secuilor, are nenumărate obiective turistice de primă mână.  Aveți în filmuleț prezentată, cu amintiri și înflorituri turistice de-ale lui Irașcu, o expoziție de fotografie din Târgu Secuiesc, care evocă splendid frumusețile neexplorate ale unei regiuni unice în Europa. De la pâinea cu cartofi , până la morile de apă și de la peșterile de pe valea Vârghișului, până la capelele și bisericile micuțe dar fortificate din Covasna. Gânditul ca și umblatul este liber, mai puțin gratis la faza cu călătoritul, dar se merită! Vă pupă proful Irașcu!

Cascada Bigăr, Munții Aninei, Caraș-Severin

O cascadă minionă, pe un tuf calcaros din Munții Aninei. Până să fie mediatizată prin poze fotoshop, cu steluțe, nici nu era considerată cascadă, în ghiduri și publicații de specialitate. Dar, iată minunea noastră din Banat!

Cascada Beușnița sau minunea în trepte de tuf calcaros

La Cascada Beușnița, sau cascadele Beușniței, pentru că sunt în număr de trei, se ajunge relativ ușor, urcând spre dreapta de la frumosul și faimosul lac Ochiul Beului.

Cascadele din calcar, travertin sau tuf calcaros, sunt acoperite, ca și la Bigăr, de mușchi verde de pădure, ceea ce îi sporește frumusețea și o face mult mai atractivă și mai spectaculoasă.

Mi-a plăcu în mod deosebit pentru că este și accesibilă, are și un debit bogat și se asociază cu lacul Ochiul Beiului, formând un complex de obiective turistice de prim rang, pentru Munții Aninei.
De menționat, că apele Beușniței nu formează mai jos acest lac carstic turcoaz, el fiind produsul unui izbuc submers.

Din păcate, zona nu este pusă în valoare deloc, drumurile de la Socolari, lângă Oravița, sunt execrabile ,ar orașul Anina este, de departe, cel mai deprimant oraș din câte am văzut în România. Nici cu Oravița, cu tot cu teatrul ei și cu muzeul farmaciei, nu este departe.

Zona este atât de săracă, încât căutarea unei pensiuni decente si, mai ales, a unui restaurant normal, cu altă mâncare decât pizza, este o adevărată aventură... deprimanto-gastronomică.

Să revin la cascade.
Prima și cea mai frumoasă se află la 10-15 minute de lacul Ochiul Beiului-detalii AICI-, și se înfățișează în toată splendoarea cu o cădere de 15 metri, peste mușchiul gros de pădure de foioase
.
Undeva în stânga cascadei principale, urcă o potecuță, către cea de a doua treaptă, nu foarte înaltă, dar mult mai lată, iar după alți câțiva zeci de metri găsiți cea de a treia treaptă, mai îngustă și mai gălăgioasă.

Cascada se formează pe culmea Pleșiva, a munților Aninei, pe valea Beușniței, afluent al Nerei, la puțin peste 300 de metri altitudine.

Zona a fost declarată rezervație complexă, în care sunt ocrotite specii submediteraneene, precum liliacul sălbatic, cărpinița, mojdreanul, iasomia, pe lângă specii foioase clasice ca: alunul turcesc, fagul balcanic, frasinul sau ulmul.



Filmulețe:
- prima cascadă, cea mai mare și mai frumoasă;
- a doua cascadă, mai lată, debit bogat;
- a treia cascadă, cea mai mică.

Cetățile Ponorului- ținutul carstic de neuitat din inima Padișului

Cetățile Ponorului reprezintă unul dintre cele mai spectaculoase fenomene carstice din România. Acestea sunt relativ accesibile și se află în inima Munților Apuseni, în zona Platoului Padiș.

Complexitatea mare rezidă în prezența unor forme carstice, de tipul peșterilor, dolinelor, lacurilor carstice interioare, portalurilor și sifoanelor castice.

Aici se ajunge ușor, urmând drumul din comuna Pietroasa, din județul Bihor( unde găsiți și Peștera Urșilor), cu un asfalt bun, până în Poiana Bălileasa, unde faceți stânga spre Poiana Glăvoi, pe un drum pietruit destul de lejer.

Regiunea aceasta este ușor de găsit și de recunoscut după numărul foarte mare de corturi, rulote și căsuțe de lemn, care acoperă o dolină înierbată, extrem de curată și de frumoasă. Asta pentru că turiștii de aici chiar iubesc muntele și respectă natura. Pe bune!

După ce treceți de zona corturilor, imediat la stânga se face poteca spre circuitul Galbenei, despre care am scris AICI, iar la câteva sute de metri mai încolo, în adâncul pădurii, găsiți panoul din fotografie, unde puteți parca mașina, cu grijă, pe intrarea unui drum forestier.

Pentru cei mai obosiți, mai înceți, mai bătrâni- ei poftim!”Ce să zic și eu!?- acest traseuaș de munte cu bolovani, cu numeroase zone de mic urcuș și coborâș, dar și regiuni drepte de plimbat prin pădurea de molid, este nemaipomenit de plăcut și revigorant.

La finalul traseului de 30-40 de minute, aveți în față panorama unui perete calcaros de peste 150 de metri, în care se vede clar ca lumina zilei un portal de peșteră înalt ca intrarea într-o catedrală gotică, de 76 de metri, spectaculos și misterios în același timp.
Sunt convins că pe cei mai tineri cavernele acestea îi vor atrage ca un magnet, însă coborîrea este dificilă și însoțită de o șufă metalică de siguranță pentru punctele mai bolovănoase.

Peștera Cetățile Ponorului are o intrare uriașă, iar vizitarea ei se poate face fără echipament special pe primii zeci de metri, doar dacă apele sunt scăzute.
Ea este încadrată de două doline uriașe( depresiuni cartice) și de o vale aproape inaccesibilă, numită valea Cetății.

Galeria subterană de 1700 de metri, care poate atinge înălțimi de peste 80 de metri, este presărată cu 14 lacuri carstice, ultimul dintre ele fiind plin cu bușteni aduși de apele vijelioase, trunchiuri care care rămân acolo, pentru că apa intră într-un sifon, lung de 900 de metri, pentru a ieși la suprafață într-un izbuc din valea Galbenei, numit asemenea, adică tot Galbenei.

Ținutul carstic este impresionant prin numărul mare de fenomene, cum ar fi Platoul Padișului, Piatra Galbenei, Avenul Borțig, Peștera Focul Viu și numeroase izbucuri și doline.
Merită să stați mai multe zile la o pensiune dintre cele ce însoțesc drumul spre Padiș, sau cum am stat noi la o pensiune din Chișcău, de lângă Peștera Urșilor, unde vă puteți stabili baza de explorare.

Piatra Galbenă- cel mai interesant punct de belvedere din Apuseni

Zona aceasta absolut minunată, și despre care vorbesc de la sine fotografiile, se află în inima munților Apuseni, la altitudinea de 1243 de metri. 
Abruptul calcaros al Pietrei Galbenei are nu mai puțin de 200 de metri, iar sub el se întinde probabil cea mai frumoasă pădure de fag pe care am văzut-o vreodată, de la înălțime.

Zona de sub abrupt, cu pădurea de foioase și cu poienițe sau zone de pășunat se numește foarte frumos, Poiana Florilor

După cum vedeți, în pădurea aceasta se observă o adâncitură, la un moment dat, un aven adânc, care ascunde în măruntaiele lui un bloc imens de gheață.
Este Avenul Borțig, considerat de cei din Parcul Natural Apuseni, al doilea ca mărime după cel de la Scărișoara, cu un volum de peste 30 000 de mc.
De altfel, Piatra Galbenei privită dinpre nord, este unul din versanții sudici ai marii Gropi carstice de la Barsa, asta în care ochiul înoată într-o mare de verde. Parcă nu mă mai satur să privesc pozele astea!

Traseul turistic propus de cunoscători înclude acest aven, cu trecere pe la Pietrele Galbenei și pe la peștera cu gheață Focul Viu( unde scriam că are 25 000 de mc, dar în scădere)
Datele diferă, în funcție de autoritatea sau sursa de inspirație.

Accesul este unul foarte ușor, din Poiana Glăvoi, parte a Platoului Padișului, platou unde se poate ajunge cu mașina, pe un drum care este în mare măsură asfaltat și care mi-a facilitat vizitarea lacului carstic Vărășoaia.

Priveliștea n-are cum să nu te surprindă și să te capteze, mai ales că nici nu este foarte greu de ajuns acolo, fiind un traseu ușor, din care fiecare poate alege o porțiune, în funcție de cât îl duc picioarele, opincile sau plămânii.

Ca parte a Parcului Natural Apuseni, zona Galbenei are un statut special, în care sunt ocrotite, specii de mușchi, melci, specii de păsări, cum ar fi ciocănitoarea cu spate alb și ierunca sau râsul și chiar, capra neagră.

Peștera Ghețarul de la Focul Viu din Munții Apuseni

Ghețarul mic și trunchiurile căzute prin fereastră

Aflată pe traseul mai lung și extrem de pitoresc al Văii Galbenei, cu marcaj, cum altfel decât punct galben, peștera aceasta mică, cu ghețar, merită câteva minute, pentru relaxare și fotografii.

Peștera se află pe bucla de întoarcere spre cabană( Cabana Padiș) a circuitului, la altitudinea de 1165 de metri, pe culmea care separă Groapa de la Barsa de bazinul Văii Galbenei.

Punctul de reper cel mai important îl constituie Pietrele Galbenei, de unde se deschide o panoramă fantastică asupra Gropii carstice a Barsei. 

Stâncile calcaroase se află la doar 550 de metri prin pădure de obiectivul nostru, Ghețarul de la Focul Viu. 

Fotografiile cu Groapa de la Barsa sunt edificatoare, cred.

Pietrele Galbenei( dreapta) și vedere asupra Gropii Barsa

Undeva în centru stânga, Avenul de la Barsa

Ajunși obosiți la panoul care anunță prezența peșterii. nu puteți să nu observați peretele frumos de calcar, în care se deschide intrarea joasă a peșterii, care dă imediat într-o sală mare luminată natural. Din păcate, la intrare este un grilaj destul de sănătos, pus de cei de la Parcul Natural Apuseni, din motive de protecție. 

Acum nu știu ce sau pe cine protejează, că nu scrie nicăieri, Ori turiștii să nu alunece și să nu se aventureze prin săritoarea de 6 metri ce urmează după ghețar, ori blocul din ce în ce mai mic de gheață, să nu fie distrus de bocancii t(eror)uriștilor de mediu.

Am mai scris că nu sunt mulțumit de felul în care administrația parcului Apuseni se ocupă de marcaje, de instruirea ghizilor, de informarea turișilor, în română și alte limbi, inclusiv de prezentarea obiectivelor în alte limbi decât română. Asta chiar dacă aici era un panou în regulă. Un articol -AICI.

În fine, nu este  genul acela de peșteră de natură să dea senzații deosebite. Ce este trist, e că povestea numelui ghețarului este menită să te atragă, să te fascineze, dar dimensiunile inițiale nu mai sunt aceleași.

De ce se numește Focul Viu? 

Pentru că atunci când blocul de gheață( considerat odată al doilea după Scărișoara, ca volum) era mare, în sala centrală, în partea opusă intrării se află un ochi mare natural, în tavanul peșterii, ca un fel de fereastră.

Centrul sălii este ocupat de o imensă aglomerare de trunchiuri aduse de apa torențială sau aruncate de oameni, prin fereastra din tavan.

În lateral dreapta se află o crevasă de 20 de metri adâncime ce nu poate fi explorată decât de speologi experimentați.

 

Pe acolo, în orele amiezii, pătrund nestingherite raze de lumină puternică, care bat în gheața din peșteră, făcând ca jocul de scântei de pe gheață să pară că aceasta a luat ...foc.

Sala mare are 68 de metri înălțime și 46 de metri lățime, lungimea totală a peșterii fiind de 165 de metri. Aproximările inițiale vorbeau de un volum de gheață de 25 000 mc, care astăzi s-a micșorat din cauza încălzirii zonei ( n-aș merge până la încălzirea globală) pentru că și condițiile inițiale de formare a gheții, pe principiul ,,fund de sac" pot suferi la un moment dat modificări structurale, geomorfologice.

Ce vreau să spun? 

Peșterile cu gheață s-au format simplu, în urmă cu mii de ani, când râurile din peșteri cu două intrări erau blocate prin obturarea uneia dintr ele. Râul rămas captiv, în interiorul peșterii, la temperaturi scăzute și cu curenți reci rămași și ei captivi, a dus în cele din urmă la înghețarea lui.

Drumul prin Platoul Padișului din comuna Pietroasa este asfaltat, de la Bălileasa spre Poiana Glăvoi, drumul este ușor desfundat, pietruit, dar peisajul cu corturi, dominat de pădurea din jur face toti banii, cum s-ar spune.

Acolo puteți alege să faceți circuitul Văii Galbenei sau să mergeți la Cetățile Ponorului, unde de asemenea există un circuit dificil dar spectaculos. Despre ele în alte postări.

Peștera Meziad- splendidă și reamenajată

Peștera Meziad, pe care am văzut-o în urmă cu 15 ani, nu mai este. Ce am văzut astă vară, a fost nemaipomenit. 
Amenajată la standard european, exact cât trebuie și unde trebuie, fără excese, ca la Urșilor.  
O peșteră care merită orice efort, orice ocol pe  care-l faceți, orice oră pe care o petreceți în zonă. 
O surpriză plăcută, cu asfalt până aproape de gura peșterii, cu o terasă nouă chiar lângă vechea cabană, rămasă stingheră și cenușie, ca o amintire a vremurilor când acolo se ajungea pe un drum de pământ.

Ajungeți la Meziad din Beiuș, pe soșeaua spre Roșia-Aleșd  până în comuna Remetea cale de 9 kilometri, după care încă 9 kilometri pe valea Meziadului, până în satul cu același nume.

Eu calculez întodeauna distanțele pe sosele, pentru călătoriile mele, sau pentru o bună și corectă informare a cititorilor mei,cu bunul prieten de la https://distante-rutiere.com/, care mă scoate din multe încurcături.
Să revin.
La capătul satului, tot pe asfalt se află un micbutic cu suveniruri și o terăsucă unde puteți mânca ceva.
De acolo mergeți pe jos aproximativ 1000 de metri, printr-o zonă cu aspect de chei și foarte bine împădurită.

Peștera este un dintre cele mai lungi din țară, ultimele date dau 4750 de metri lungime totală a galeriilor, cifră care apare și în ghidul peșterilor din România, în care se spune că această cifră a fost obținută în urma ridicărilor topografice din 1972, făcute de cercetătorii de la Institul de speologie ,,E . Racoviță" din Cluj Napoca.

Peștera se află la 435 metri altitudine, în versantul drept al văii Peșterii( Munții Pădurea Craiului), un afluent din bazinul Crișului Negru( ăla de trece pe lângă Beiuș), și este cunoscută pentru portalul impresionant de la intrare, care măsoară 15 metri înălțime și 10 lățime( cf. Peșteri din România, Orghidan, Lascu, Negrea, Racoviță, 1984).

Se vizitează o bună porțiune din peșteră, cu ghid autorizat, pe două niveluri, între care se află un impresionant pod natural.
Așadar, aveți ocazia să vedeți acolo cele două galerii principale din puncte diferite și luminate frumos și discret. Asta îmi amintește de giganticele poduri suspendate între galerii din peștera Skocjan din Slovenia.

În regiunea podului natural cavernamentul ajunge la 35 de metri înălțime, unde de asemenea se află numeroase concrețiuni calcaroase, stalactite, stalagmite și baraje de calcit plus coloane și draperii, mult mai numeroase decât m-am așteptat.
Asta pentru că în urmă cu 15 ani încă se intra în peșteră cu lampă cu carbid și cu lanterne, și mare lucru nu puteai distinge.

Există și o sală a liliecilor, cu colonii foarte mari dintr-o specie mai interesantă numită Miniopterus schreibersii, plus alte câteva specii de lilieci pitici și unde s-au găsit numeroase oase de Ursus speleus,  în planșeul plin de pietriș de râu al galeriei inferioare, existând în acest sens și sala oaselor.

Peștera se apreciază că s-ar fi format într-un milion de ani având un aspect labirintic, prin dizolvarea calcarului de către două pârâuri care confluează în zonă, și care sunt captate undeva mai jos de peșteră, ca să nu mai inunde  anumite puncte din traseul turistic, făcând peștera accesibilă oricând.

Există un site al peșterii Meziad, de unde vă puteți informa despre istoric, orar de funcționare și tarife, la pestera-meziad.ro