Câteva cetăți medievale din România

Alba Iulia

 

-Aiud( oraş, AB): ruinele cetăţii Aiudului din secolele XIV-XVI, cu biserică reformată în stil gotic şi cu interior renascentist;

-Alba Iulia: cetatea Alba Carolina, în stil Vauban, cu 7 bastioane; ruinele cetăţii medievale din secolele IX-X cu două bastioane;

-         Arad: cetatea Aradului din secolul al XVI lea în stil baroc, în forma de stea, cu cazemate;

Bonus: un film de pe canalul meu de youtube despre cetățile dacice din patrimoniul UNESCO

-         Arefu (AG): în satul Căpăţânenii Pamânteni, ruinele cetăţii de la Poienari , ridicată de Negru Vodă şi folosită de Vlad Ţepeş, din secolul al XIV lea, până la care urcă 1500 de trepte;       

-         Aleşd (oraș, BH); în localitatea Peştiş, ruinele cetăţii Şinteu-Piatra Şoimului, din secolul al XIII lea cu bastioane;

-         Apaţa (BV): ruinele unei cetăţi medievale cu un turn rămas în picioare, ridicată în secolul al XIVlea;         

-         -Aita Mare (CV): cetate ţărănească din secolul al XVI lea, cu ziduri de 8 metri si cu biserică în stil gotic;

-         -Adămuş (MS): cetate ţărănească din secolul al XVI lea;

-         -Apold (MS): cetate ţărănească din secolul al XVI lea, cu biserica evanghelică;în satele componente Daia, Şaeş şi Vulcan cetăţi ţărăneşti din secolele XV-XVI, cu biserici evanghelice de incintă;

-Almaşu (SJ): ruinele cetăţii Almaşului din secolul  al XIII lea, refăcută în secolul al XVII lea, foarte bine fortificată;

-         Agnita (oras, SB): cetate ţărănească, din secolele XIII- XVII,monument istoric, cu biserică evanghelică de la 1500, în stil gotic;

 

Mocănițele și căile ferate înguste din România

Cred cu tărie că refacerea acestor minuni tehnice poate contribui la relansarea turismului în general, şi a celui de mocăniţă în mod special, mai ales că multe sunt în zona atât de atractivă a  Transilvaniei.
Asta ar scoate din anonimat  multe regiuni care altfel se sălbăticesc, se depopulează şi cad în uitare. Cel mai bun exemplu este Mocănița de pe Vaser, din Maramureş, o afacere a unui întreprinzător elveţian, care în timp, a devenit profitabilă.
Imginaţi-vă un traseu de mocăniţă care ar străbate una dintre cele mai frumoase regiuni din Transilvania, zona de nord a Târnavelor şi sudul Câmpiei Transilvaniei. Ei bine, mocănița aceasta există și circulă între Sovata si Câmpul Cetății.

Turismul de mocăniţă are viitor.

Am în gând modul excepțional în care satul Viscri, cu biserica monument UNESCO, sărac și uitat în străfundurile județului Brașov, a fost scos din anonimat de Prințul Charles.
Câteva trasee reconstruite pe valea Hârtibaciului, în zona Pâncota, sau în Munții Apuseni, ar pune în valoare extraordinarul potențial pe care îl are Transilvania, mai ales cu imaginea  pozitivă de acum.

1.  Traseul Transilvan.
Unul dintre cele mai lungi trasee de cale ferată cu ecartament îngust pornea de la Sovata- Ungheni( la vest de Tg. Mures)- Band( cu ramificație spre Miheșu de Câmpie)- Lechința( în nordul Câmpiei Transilvaniei, zona cunoscuta pentru viile de aici). Se poate admira zona dealurilor Sovatei, pădurile seculare din nordul extrem al Podișului Târnavelor, iazurile dintre dealuri, bisericile fortificate din satele mureșene, și podgoriile de la Lechința. Din FERICIRE, în 6 august 2011  au fost redeschiși 14 kilometri între Sovata și Câmpul Cetății, urmărindu-se, pentru la anul, prelungirea traseului până la Tg. Mureș. Au fost reabilitati și 2 kilometri din mocanița care pleca din nodul feroviar Band spre Miheșul de Câmpie, începând însă dinspre Miheș spre Band. Detalii pe site-ul lor mocanitamures.webgarten.ro. Acolo, Domnul George Alistar vă ține la curent cu ultimele noutăți. Se pare că și 10 kilometri din zona Lechința vor intra sau au intrat în reabilitare. Asta chiar este o veste bună!

2. Traseul Săsesc.
Tot în Transilvania, de sud, de aceasta dată, exista o cale ferata îngustă care pornea de la Agnita, și urmărea valea Hârtibaciului, trecând prin Roșia/Cornățel, cu ramificație către Vurpar, și se oprea la Mohu, la sud de Sibiu. Zona este extraordinară prin zecile de biserici fortificate săsești( Daia, Hosman) pierdute pe dealurile pline de păduri de fag ale Podișului Hârtibaciului. O porțiune de doi kilometri a fost refăcută, în urma cu câțiva ani, o locomotivă reconditionată și două vagoane, dar proiectul stagnează din lipsă de bani. Mai nou, se pare că au rămas și fără locomotivă și vagoane, ele fiind luate de un alt întreprinzător, pe baza unui protocol ciudat. Promotorul acestei schimbări a fost o asociație  cu oameni inimoși din zonă, numită Prietenii Mocanitei-sibiuagnitarailway.com.

3. Traseul Țării Moților.
Al treilea traseu este fascinant prin bogăția uriasă de obiective turistice pe care le traversează, cum ar fi vechea vatră ortodoxă a Cnejilor Cânde, cu mânăstirea de la Lupșa. Este vorba de spre vechea linie de cale ferată îngustă care pornea de la Abrud- Câmpeni ( în inima Țării Moților) și continua pe valea Arieșului până la ieșirea din munți, la Câmpia Turzii.

4. Traseul  Zarandului.
Un traseu mai scurt dar, de data aceasta, electrificat!, mărginea versantul de vest al Munților Zarandului( către întinsa și neteda Câmpie a Aradului), zonă recunoscută pentru podgoriile sale cu vinuri seci. Traseul lega orașul Pâncota de Păuliș( unde se termina în calea ferată normală Deva - Arad), trecând prin Șiria- Covăsinț- Ghioroc- Miniș. Exista și o varianta spre Arad care urmărea paralel linia ferată normală, de asemenea electrificată.

5.Traseul Țării Oașului.

Pornea de la Bixad- vechi centru minier, trecea prin Negrești Oaș- Vama - Orașu Nou- Livada- Botiz și se oprea la Satu Mare. O zonă folclorică, cu tradiții deosebite ar încânta orice turist, cu atât mai mult cu cât traseul s-ar putea face și iarna, iar peisajele ar fi nemaipomenite, combinate cu urmărirea sărbătorilor de iarnă și de primăvară, cum ar fi Sâmbra oilor. În anii '70 mai functiona o cale ferată și prin Țara Lăpușului, de la Somcuta Mare spre Ardud și de acolo spre Satu Mare. Nu am absolut nicio informatie despre starea acelor căi ferate, doar niște hărți vechi.

6.Traseul Maramureșului.
Mocănița de pe Vaser. Cea mai cunoscută, vestita în toată lumea și probabil profitabilă. Despre acest traseu s-a scris foarte mult, așa că vă las să le consultați pagina virtulă, până la călătoria reală. Detalii pe siteu-ul lor mocanita.ro.

7. Traseul Bucovinei.
Mocănița de pe valea Moldoviței. Huțulca. Am scris despre această mocăniță în urmă cu câteva zile. Detalii AICI.


8. Traseul Medieval.
Mocănița de la Hunedoara. Pe traseul dintre gara mică din Hunedoara și Govăjdia, cu trecere pe lângă Castelul Corvineștilor. Mai multe pe site-ul inimoșilor de la Hunedoara- mocanitahunedoara.wordpress.com.

9. Traseul Secuiesc.
Mocănița de la Covasna legata de vestitul Plan Înclinat, despre care am scris AICI. Calea ferată îngustă a funcționat până spre 1999, și lega Covasna de Comandău. Interesant este că peste munte se afla continuarea acesteia, tot cu un plan înclinat, spre Nehoiu, pe valea celor două Bâsce. Reluarea în proprietate apădurilor și închiderea exploatărilor a dus la trecerea în conservare a linilor sau mai bine zis în părăsire. Un program al Consiliului Județean Covasna, care privea refacerea terasamentului până la Comandău, măcar, a rămas ca multe altele în stadiu de proiect.

10. Traseul Banatului.
Mocănița bănățeană de la  Berzasca. Un proiect pentru o cale ferată îngustă care deriva din si mai cunoscuta cale ferată Oravița -Anina, cunoscută ca Semeringul Bănățean. Această cale ferată a obtinut o finantare de 8 milioane de euro, prin efortul primăriei din Berzasca. Traseul va avea 32 de kilometri și este menit să relanseze zona Berzasca-Stănic,  localități situate în cadrul deosebit al Munților Aninei.




SI NU UITA SA DAI LIKE!

Biserica luterană fortificată din Daia (Sibiu)

O construcţie religioasă relativ mică se iţeşte pe stânga drumului, care coboara de la Agnita spre Sibiu, situată pe coama unui deal. Un indicator ruginit te îndrumă către satul Daia, localitate componentă a comunei Roşia. Ajungem lângă biserica de pe deal trecând pe lângă o serie de case cu arhitectură săsească, şi ne oprim în poarta unui cămin pentru copii defavorizaţi.



Doamna care are în grijă cei 25 de copii cu vârste de la 3 la 17 ani, se ocupă şi de biserica luterană, conducând puţinii turişti prin incinta fortificată a acestei bisericuţe. Pe scările ce urcă spre turnul clopotniţă ce stă cu faţa către SV, doamna sprintenă pentru vârsta ei, ne spune despre aşezământul de copii, finanţat de o fundaţie elveţiană, şi despre cât de greu se descurcă cu banii, solicitându-ne ajutor pentru a obţine fonduri în urma mediatizării problemelor cu care se confruntă- ceea ce şi facem!



Impresionaţi de povestea şi hotărârea acesteia, intrăm pe portiţa mică de sub turnul de cărămidă, în curtea străjuită de ziduri groase, unde se află şi cimitirul credincioşilor luterani din sat.
Originile bisericii se întind, după unele însemnări dincolo de invazia tătară-cea care a distrus si abaţia cisterciană de la Cârţa-(1241), dar cel mai sigur în 1270 când sunt puse bazele acestei construcţii de către coloniştii saşi aduşi în sudul Transilvaniei.



După ce trece prin numeroase reconstrucţii şi adăugiri, marea ciumă din 1348 şi numeroase războaie, biserica dobândeşte un stil romanic cu trei nave, fără clopotniţă, asemănătoare cu biserica din Cisnădioara.
Anul marcat pe zidul interior al bisericii indică cea mai amplă reconstrucţie, atunci când nu numai zidurile bisericii cu contraforţi suferă modificări sau consolidări dar şi zidurile exterioare, de apărare.



Tristeţea îşi face loc iar, atunci când vedem că orga este parţial distrusă, de un hoţ care a furat tuburile pentru a le vinde la centrele de colectare, un hoţ retardat care îşi marca intrarea şi fapta făcându-şi nevoile în biserică!?
Aşa a şi fost prins, în urma unui alt furt terminat în acelaşi mod.
Azi, deşi nu mai sunt slujbe decât cu anumite ocazii, orga din secolul al XVIII lea nu mai funcţionează, iar ca lucrurile să fie şi mai tragice, în 1998 candelabrele vechi au fost şi ele furate.
S-ar putea ca în următorii ani să nu vizităm decât nişte ziduri şi câteva pietre de mormânt de care nu are nevoie nimeni.

Vulcanii noroioşi de la Hăşag -dispăruţi, dar cu urme!

În câteva ghiduri prăfuite, vreo două cărţi despre frumuseţile geologice şi trei cursuri de facultate, se mentionează ca notă de subsol despre existenţa câtorva vulcani noroioşi la Hăşag. Zona este situată în perimetrul comunei Loamneş, în sudul Podişului Secaşelor (partea de sud- vest a Podişului Târnavelor), undeva la nord de Ocna Sibiului.



Emanaţiile de gaz, stratele de argilă şi apele freatice, compun decorul geologic propice pentru formarea acestora, la fel ca în zona Berca-Pâclele Mari de la Buzău, doar că aceştia sunt situaţi în Subcarpaţii Curburii.

Dar, odată ajunşi acolo, între dealurile Hăşagului, chiar înainte de intrarea în sat, întreb câţiva săteni despre vulcanii noroioşi, iar vestea că aceştia nu mai există, ne dezamăgeşte crunt. Hotărâm totuşi să mergem să investigăm zona.
Ne oprim la o mică stână si acolo, Nea Vasile începe să-mi arate câteva dealuri cu forma conică ce ies în evidenţă în peisaj şi îmi vorbeşte şi despre un Lac al Dracului situat între dealuri, aparut nu se ştie cum, în urmă cu ceva ani.



Pe drum, aflu că aceste dealuri crăpate şi fără arbori pe ei, doar cu iarbă adaptată la solul argilo-sărăturos, nu existau acum 20 de ani!
Zona este frământată de alunecări de teren, pământul fuge, valurile de alunecări scot la iveală izvoare sau emanaţii de gaz, în culturile oamenilor apar mici mlaştini unde noroiul bolboroseşte molcom, mlaştini care în următorul an dispar.



Explicaţia este simplă, fisurile şi micile falii migrează datorită instabilităţii rocilor, astfel că emanaţiile de gaz şi apa freatică îşi schimbă în fiecare an locul.
Iar lacul apărut în ultimii ani este dovada că vulcanii au existat, şi că aici se întâmplă lucruri necurate cu pamântul, de vreme ce uneori apa lacului pare că fierbe, de la bulbucii ce ies din adâncuri.



În concluzie, vulcanii noroiosi de la Hăşag, despre care se spune că ar fi avut şi 50 de metri în diametru!, nu mai există, însă natura din aceste locuri poate oferi oricând surpize.
Cazanele lui Scaraoţchi, pot apărea în zonă, când te aştepţi mai puţin, iar satul să devină un obiectiv turistic cunoscut, mai ales ca Loamneşul este aşezat într-o regiune pitorească.

Ruinele mănăstirii(abaţiei) cisterciene de la Cârţa-cele mai vechi din ţară

Situate la 47 de kilometri de Sibiu, aceste ruine și câteva construcții adiacente fostei biserici pot fi ghicite chiar de la trecerea căii ferate, imediat după ce te abaţi de la drumul naţional Sibiu-Braşov, proaspăt modernizat, dar la fel de îngust, ca pe timpul comunismului.

Intrarea în Cârţa este străjuită de un indicator micuţ pe care scrie ceva despre o abaţie, adică despre o mânăstire de călugări fortificată. Mie îmi aduce aminte de cartea lui Umberto ECO ,,Numele trandafirului" dar şi de ecranizarea acesteia din 1986 cu un Sean Connery strălucitor si un Christian Slater ...foarte tânăr.

Este cea mai veche construcţie gotică din ţara noastră, atestată documentar în 1202, dar şi cea mai estică mânăstire de călugări cistercieni. Acesta este un ordin monahal înfiinţat în Franţa secolelor de după Marea Schismă şi care o are ca figură centrală pe Fecioara Maria, a cărei imagine este pe fiecare cheie de boltă din toate aşezămintele acestui ordin.

Este un ordin ce a căpătat anvergură și împlicit recunoaștere europeană, după ce călugării din abaţia Citeaux( Cistercium în latină) s-au hotărât să urmeze cu stricteţe regulile Sfântului Benedict, adică să se ghideze după dictonul Ora et labora, adică roagăciune și muncă.

În 1241, marea invazie mongolă ce pustieşte această parte de Europă, distruge multe din construcţiile religioase din toată zona Transilvaniei, însă începând cu 1250 şi până în 1300 este refăcută într-un stil gotic timpuriu, continuat cu unul gotic târziu. Abaţiile cisterciene respectă câteva elemente arhitectonice şi de reprezentare religioasă tipice, cum ar fi: biserica este situată pe latura nordică, curtea interioară este mărginită spre est şi sud de alte anexe mânăstireşti iar zidul de vest este fortificat.

Mănăstirea este distrusă în 1421 şi refăcută câţiva ani mai târziu, după care urmează desființarea sa de către regele Ungariei, Matei Corvin în 1474, iar bunurile sale sunt transferate oraşului Hermanstadt, care devine, după cum cunoașteți, Sibiul de azi. Din fosta biserică se păstrează corul ce a fost înglobat bisericii evanghelice din Cârţa în urma amplelor lucrări de refacere din 1913-1914, biserică cu casă parohială unde găsiți și informații cu privire la vizitarea ruinelor.

Zidul fortificat puternic de pe partea de vest şi poarta de intrare cu turnul clopotniţă, care rămâne emblema unor vremuri apuse, dar în care credinţa a triumfat, sunt piesele cu impactul vizual cel mai puternic pentru orice vizitator.

Biserica fortificată din Hosman-Sibiu

Cum mergi pe drumul Agnita-Sibiu, pe valea Hârtibaciului, aşa numita ,,Vale Verde", undeva pe stânga la aproximativ 20 de kilometri de Hermannstadt, un turn de biserică evanghelică îţi atrage privirea.



Un indicator prăfuit îţi arată ce este vorba de satul Hosman, sau Holzmengen cum se numea pe vremea când saşii locuiau aici. Acum, drumul de un kilometru până în localitate şi intrarea este străjuită de căruţe cu coviltir, focuri făcute în casele săseşti ocupate abuziv sau nu de minoritarii veniţi de pe meleagurile indiene.



Mergând cu grijă pe strada ocupată de puradei, ajungeţi la poalele dealului pe care se afla una din puţinele biserici fortificate din România cu două rânduri de ziduri, ridicată iniţial în stil romanic în secolul al XIII lea, stil din care a rămas doar portalul de vest cu bogate ornamentaţii şi reclădită apoi în stil gotic.



Cetatea are nu mai puţin de şapte turnuri, dar şi o casă fortificată situată chiar la capătul scărilor, unde azi funcţioneaza Centrul European de Intâlnire al Tineretului. Vizitarea acesteia şi a bisericii este posibilă dacă sunaţi înainte la numărul de telefon 269 583 247, unde va răspunde Helmut Michaelis.



Noi am fost întâmpinaţi de o bătrânică săsoaică care nu poate să ofere toate informaţiile, iar vizitarea interiorului a fost întreruptă de căderea de la jumătatea turnului a unui câine ce aparţinea unor turişti germani. Am văzut însă destul, chiar dacă unghiurile de fotografiere nu au fost dintre cele mai bune, din cauza spaţiului îngust al curţii interioare.