Re-Descoperă România Episodul 6.Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte

 

101 locuri românești / plecatdeacasa.net

Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte

Sat Ciunget, Comuna Mălaia, Județul Vâlcea, Munții Latoriței, Grupa Parâng, Carpații Meridionali

 

Decembrie 2011

 

Munții Latoriței, sunt necunoscuți, restrânși ca suprafață, destul de înalți și înghesuiți între spinările vânjoase ale Parângului, Lotrului și Căpățânii. Aici s-a țesut o frumoasă legendă care vorbește despre iubirea dintre un păstor sau haiduc pe nume Lotru și o ciobăniță pe numele ei Latorița.

Cei doi, sau cele două(n.b.râuri), reușesc să-și împletească undele după zeci de kilometri în care aleargă paralel de o parte și de alta a acestor munți. Locul de întâlnire se numește, cum altfel ,,Gura Latoriței", și este situat la 30 de kilometri de Brezoi și la 7 km. de Voineasa, în capătul de vest al Țării Loviștei, în inima Meridionalilor.

Chiar dacă are nume de fată, Latorița este un râu viguros, care a reușit să(-și) creeze un defileu cum rar am întâlnit în România. Parafrazând o reclamă celebră, este ,,probabil cel mai frumos defileu din țara noastră".

Nivelul de bază coborât al Lotrului, a obligat Latorița să se adâncească, ferăstruind astfel o vale îngustă în cele mai dure roci existente la noi: șisturi cristaline, gnaise, roci magmatice și calcare cristaline.

Rezultatul geomorfologic te lasă fără suflare, la propiu. O incursiune într-o lume fantastică, bântuită de jgheaburi, pereţi surplombați, ace și țancuri, hornuri  și săritori peste care apa se răsfiră în voaluri de mireasă.  Din loc în loc, apar versanți tiviți de grohotișuri, acoperiți de molizi și de exemplare distinse de larice sau zadă, ori întinse șiraguri de brusturi uriași. Ici și colo mesteceni și fagi se amestecă cu coniferele, lăsând loc și pentru coloanele de piatră cenușie, care se ițesc printre ei.

După satul Ciunget, la 610 metri altitudine, unde se află și centrala hidroelectrica de 510 MW(cea mai mare din țară!), intrați în lumea minunată a defileului Latoriței, prins în chingile Munților Repezi-Părăginosu de o parte și cele ale Târnovului în cealaltă. Este primul și cel mai îngust sector al defileului, unde apa furioasă se agită peste pragurile colțuroase ale rocilor prea dure pentru a fi șlefuite, unde se ascund în marmitele de eroziune păstrăvi iuți și unde în anii '50 se practica plutăritul.

Pe lângă pereții surplombați, mașina își face loc cu greu, pe drumul asfaltat, dar neîntreținut, care duce până la cele două baraje ce întregesc farmecul locurilor  și oferă priveliști unice. Este vorba despre lacurile Petrimanu și Galbenu, lacuri care, paradoxal, îmbogățesc peisajul și nu îl urâțesc, cum se întâmplă în alte locuri. Doar stâlpii schilozi, de înaltă tensiune, obturează imaginea aparatului de fotografiat. Nu pot să-i ocolesc, cadrul îi prinde, stau scheletici pe mijlocul văii, ca niște arătări din altă lume.

La un moment dat, la câțiva kilometri de primul baraj, în zona în care valea se îngustează pentru a doua oară, apare o stâncă de calcar cristalin, peste care un firicel de apă curge ca o lacrimă pe versantul golaș. Se numește, destul de sugestiv, cascada Apa Spânzurată. Multe mici cascade au acum un debit minuscul, pentru că pâraiele din toți munții din jur plătesc tribut lacurilor de acumulare și forței omului.

Pe la Prejbeni, la 7 kilometri după ce am intrat în defileu, drumul se strecoară pe sub versantul Târnovului, pentru a poposi într-o mică depresiune numită Borogeana. După alți patru kilometri se ajunge la lacul Petrimanu, iar sectoarele înguste devin din ce în ce mai rare, pentru a se destinde la capătul traseului, la barajul lacului Galbenu. Deja am ajuns la 1150 de metri, altitudinea primului baraj, așadar am urcat 500 de metri. Drumul continuă pe lângă cele două lacuri spre Iezerele Latoriței și cascada Moara Dracului, alte minuni din munții ăștia frumoși și necunoscuți.

Postarea originală și mai multe poze-AICI

Lacul Negovanu, de pe râul Sadu, munții Cindrel

Lacul Negovanu de pe valea râului Sadu din munții Cindrel, este o frumusețe lacustră ascunsă bine, între pădurile aflate la 30 de kilometri distanță de Sibiu.
De sus, lacul și barajul sunt foarte frumoase, foarte bine integrate în peisajul pădurilor de conifere.
Pe cursul râului Sadu, afluent al Cibinului, au fost construite trei hidrocentrale. Unicitatea acestei zone, din punct de vedere hidroelectric, o constituie faptul că aici , în 1896, a fost ridicată prima hidrocentrală din țara noastră, Sadu I.
Drumul de pământ de 10 kilometri de la părăsirea asfaltului, la marginea comunei Sadu, este unul pitoresc, nu foarte desfundat, jalonat de mici cataracte, si de minihidrocentralele ridicate după prima până hăăt departe lângă baraj.
Bucurați-vă de aer, apă, gălbiorii din pădure, zmeură și pădurea destul de deasă de conifere din zona. Pentru detalii, vă recomand un articol adevărul.ro

Transalpina în imagini și în date importante

Vă las să vă bucurați de imagini, dar alătur și câteva date geografico-rutiere pentru cei ce doresc și anumite clarificări:

- o altă postare mai cuprinzătoare AICI

- distanță Novaci( jud Gorj)- Sebeș ( jud. Alba 139, 4 kilometri;

- diferență de nivel, între valea Sebeșului și Pasul Urdele 1850 metri;

- din punct de vedere rutier este DN 67 C, suprapus 90% peste Drumul Regelui, făcut de Carol al II lea și traversat de păstorii transhumanți din Mărginime;

- cea mai înaltă șosea din țară, ajunge la 2145 de metri în Pasul Urdele;

- singura șosea care traversează șase masive montane din aceeași grupă montană, în ordine de la sud la nord: Parâng, Căpățânii, Latorița, Lotru, Șureanu, Cîndrel;

-drum folosit de legiunile romane pentru destabilizarea sistemului de fortificații dacice realizat de Decebal și  semiamenajat de trupele germane în timpul războaielor mondiale;

-puncte importante de belvedere sau de vizitat: stațiunea Rânca( un haos de pensiuni și clădiri fără personalitate- vezi foto), Șaua Dengheru, Pasul Urdele-cel mai înalt punct, dar fără indicatoare sau marcaje care să arate acest lucru,Șaua Ștefanu, Obârșia Lotrului-o mare de corturi și de amenajari rudimentare de plastic pentru ciupercari și alți culegători, Valea Frumoasei și a Sebeșului și Lacul Oașa, Masa Jidovului- cu o legendă frumoasă AICI, zona Șugag- Căpâlna.

Cheile Bistriței Vâlcene. Cheile crucilor din pereți- Parcul Buila -Vânturarița

Moise Guran, în micuța lui inovație TV realizată cu o bancă românească, tot o trage că aceste chei ale Bistriței ....Vălcene( mai există Bistrița moldavă, gorjeană și ardeleană) sunt un loc necunoscut, dar magic. 
Clișee ale românilor: ,, Ce țară frumoasă avem, dar nu o cunoaștem, sau nu o promovăm sau păcat că-i locuită" și multe bla, bla-uri, de care sunt sătul. 
Oricine merge vreo sută de kilometri prin România pitorească, este lovit de revelația asta a prezenței unor obiective  turistice unice. Toate  prejudecățile astea vin din necunoaștere, ignoranță sau, pentru cei mai cultivați, din lipsa timpului pentru documentare.


Ei bine, locul ăsta chiar este magic!
Situat la poalele Munților Căpățânii( Grupa Parâng din Carpații Meridionali) locul abundă în monumente naturale și religioase( Mănăstirile Bistrița și Arnota, schiturile Păpușa, Peri și 40 Izvoare)  de excepție.
Cheile Bistriței sunt considerate cele mai înguste, săpate în calcar, din țară, lucru de care mă îndoiesc, au 1,5 km. lungime( după N. Popescu, colecția Munții Noștri, după alții 1,2 ori 1,3 sau doar 1 km,) în zona cea mai îngustă și 4,3 kilometri pănă în zona ,,Între râuri" unde Bistrița confluează cu pârâul Gurghiu.

În punctul  de confluentă altitudinea este de 670 de metri iar la ieșirea din chei este de 550 de metri, astfel vă  puteți da seama de diferența de nivel a văii și de tumultul apelor, mai ales după câteva ploi consistente.

Pe pereții cheilor se găsesc câteva cruci sculptate în calcarul moale al masivului Buila, cruci care au legatură, se pare, cu legenda lui Matei Basarab despre care  se spune s-a ascuns aici, în masivul Arnota, după o luptă cu turcii, promițând că va ridica o mănăstire( n.m. Mănăstirea Arnota, unde este și îngropat) dacă scapă cu viață, cheile apărându-l de cotropitori, astfel că a sculptat cruci pe pereți.
Crucile sunt mai degrabă creații ale monahilor care au slujit la cele două bisericuțe din Peștera Grigorie Decapolitul( Liliecilor) situată în peretele de calcar, la 60 de metri înălține față de baza văii, și despre  care am scris AICI, sau la mănăstirile si schiturile ascunse  din zonă.

În zonă mai sunt câteva mici sectoare de chei spectaculoase, la fel de scurte si străbătute de drumuri forestiere, așa cum este și cel din Cheile Bistriței.
Astfel, vă recomand cheile Costeștilor, Recea și Mânzului, toate mai izolate și mai sălbatice decât cele ale Bistriței, dar mult mai scurte..
O poveste frumoasă se leagă de Podul Reginei Maria, care trecea peste râul vijelios, și care era preferatul reginei în desele sale ieșiri și plimbări prin aceste chei, pe  care le-a iubit atâ de mult..

Din păcate, natura dezlanțuită dar și delăsarea autorităților au lăsat podul în paragină, azi putând fi admirată o parte nesemnificativă a lui, situată într-un colț al cheilor.
Parcul Buila Vânturarița se suprapune peste cele două creste calcaroase ale Munților Căpățânii, fiind considerat cel mai mic dar cel mai bogat în fenomene naturale, parc din țara noastră.

Oltețul vijelios în cheile sale, lângă Polovragi

Am mai scris despre cheile Oltețului. LOCALIZARE, ETIMOLOGIE, PEISAJE, PESTERA- AICI

Spre peștera Șura Mare, prin apăăăă

Stați liniștiți că n-am ajuns la ea. 
Nu vă pregătiți să admirați ceva forme carstice sau, mă rog, endocarstice, ca să mă dau interesant. 
La ieșirea din satul Ohaba, în marginea estică a depresiunii Hațeg, întreb câțiva localnici, cum ajung la peșteră. 
Găsim podul peste râu și mă opresc la ultimele case. 
Aici, un pârâu vijelios își face loc peste betoanele unui canal, construit ca să nu mai inunde zona. 
Localnici ne spun că putem ajunge prin apă, că peștera este aproape, că are un portal imens și că merită văzută. Asta știam și noi. Și asta până am intrat cu bocancii în apă.
Jale și țipete și un rece care ne cuprinde de la tălpi până în vârful capului.
După canalul betonat, urmează albia pietroasă și învolburată a pârului iute ce iese din peșteră la vreo câteva grade, ca să dea piept cu vajnicii exploratori, doi de 42 de ani și unul mic și curajos de 10 ani.

Înaintâm, cu chiu cu vai, vreo sută de metri și după un perete abrupt cenușiu și rece, și plin de mușchi, soția cedează. Dar nu din cauza mușchilor, ei arătau bine, ea arăta ceva mai înghețată.
Eu îmi doresc să ajung acolo, dar dorința se combină cu gândul parșiv la o cafea caldă cu lapte, dar Iani dorește să înainteze. Este mai ceva ca lupta de la Călugăreni. Nu ne lăsăm și mai înaintăm câțiva zeci de metri, după care, strig la el că nu mai pot.

În vacarmul care anunța gura cea mare a peșterii și ecoul făcut de apa ce venea din sorburile adânci ale sifoanelor, abia m-a auzit. Cu lacrimi în ochi, imi spune că renunță. Apa devenise prea mare, eram uzi până la brâu, camera mea era ridicată la nivelul pieptului, iar bocancii noștri se afundau și mai mult în nisipul fin, strălucitor, cu cristale  de mică.

Ne întoarcem și o recuperăm pe soție de pe un mal, trecem iar prin apa canalului și urcăm pe drum sub privirile unei fetițe blonde care ne dă binețe, într-un mod dezarmant de natural. Așa sunt oamenii aceștia, naturali, frumoși, onești și binevoitori.

Aflăm de la o femeie că dacă am fi întrebat-o pe ea, ne-ar fi dus pe o cărăruie, pe deal, și am fi privit spectacolul peșterii Șura Mare, de sus. Dar era târziu, eram după alt eșec, cu Fundătura Ponorului, și nu mai aveam chef de nimic.

Mă gândeam la  o cafea cu lapte, dar parcă mergea mai bine o bere. Oricum, o experiență. Nu poți ajunge la toate obiectivele pe care ți le propui, te mai mulțumești și cu faptul că ești în altă parte decât acasă sau la calculator.
P.S. BEREA A FOST BUNĂ ȘI RECE CA APA DE LA ȘURA MARE.

Masa Jidovului (Uriașului) de pe Transalpina și legenda sa

Masa Jidovului, a Uriașului- Valea Sebeșului

Valea vijelioasă a Sebeșului, spusă și a Frumoasei, pe lângă care se strecoară drumul cel înalt al Carpaților noștri, are parte de numeroase coturi, ocolind buze de stâncă, ce stau mărturie peste timpuri geologice ale luptei dintre apă și piatră.

O asemenea arătare geomorfologică este și Stânca sau Masa Jidovului sau a Uriașului, situată nu departe de barajul de la Tău-Bistra, la o cotitură largă a drumului. Este de fapt o lespede mare de șist cristalin (micașisturi și paragnaise) ce stă cocoțată pe un vârf de deal, într-un echilibru relativ.

Declarată rezervație geologică și peisagistică și aparținând de comuna Jina, această ,,masă" este dublată, un kilometru mai încolo, de o altă stâncă numită La Grumaji sau Stânca Grunzii, care reprezintă un pinten masiv cristalin, pe care râul cel iute trebuie să-l înconjoare, săpând în baza lui un mic defileu.

La Grumaji- Transalpina- Valea Sebeșului

Legenda stâncii Masa Jidovului spune că pe vremea lui Roșu și Verde Împărat, trăia prin Munții Sebeșului un uriaș( jidov), al cărui sălaș era în Jidoștina Șugagului. Uriașul trăia în bună vecinătate cu oierii din părțile locului, și și-a durat și el stână mare prin cele păsuni ale muntelui, și a dat-o în grijă singurei lui fete. În drum spre vale, uriașul se oprea de prânz pe un loc mai ridicat, unde o stâncă îi servea drept masă pe care își așternea merindele.
Oamenii din partea locului i-au dat acestei mese numele celui ce o folosea.
Alături de stâna uriașului, așezată în Muntele Fata, era o stână unde băciua o fetiță cum nu s-a văzut alta mai frumoasă  prin munții din jur.
Oamenii îi ziceau Frumoasa, iar stânei ,, a Fetiței", nume regăsit și azi în zona Sebeșului. Sus, pe crestele de dincolo de râu își avea stâna un ciobănaș mândru cu numele de Cindrel. Flăcăului i-a căzut dragă Frumoasa din Muntele Fetița, însă de mândrețea de flăcău s-a îndrăgostit și fata uriașului, dar pe care Cindrel nici nu o băga în seamă. Și atunci plângându-se fata tatălui său, uriașul, acesta l-a prefăcut pe flăcău, cu oi cu tot, în stană de piatră.

Apoi și-a luat fata și s-a mistuit cu ea de n-a mai fost zărit de nimeni. De sub stana de piatră a pornit un izvor ce s-a oprit într-un iezer de mare mândrețe, și până azi îi spune Iezerul Cindrelului. Frumoasa a venit a doua zi la întâlnire și văzând pietrele în formă de oițe și pe Cindrel stană de piatră, s-a oprit pe o lespede albă și a pornit a plânge cu dor, până ce lacrimile s-au oblicit( transformat) în râu, iar ea s-a împietrit de atâta durere, locul fiind numit Piatra Albă, de unde pornește cel mai mare izvor al Frumoasei( Sebeșului).
adaptare după Paul Decei, Străbătând văile carpatine

Fundatura Ponorului

Masivul Sureanu adaposteste unul dintre cele mai frumoase locuri din Romania: Fundatura Ponorului.

Parcul Natural Gradistea Muncelului-Cioclovina este situat in masivul Sureanu si adaposteste unul dintre cele mai frumoase locuri din Romania: Fundatura Ponorului.  
Teritoriul parcului ocupa partea centrala si sud-vestica a Munţilor Sureanu (vezi Pensiuni Hunedoara, vezi Pensiuni Transalpina, vezi Pensiuni Tara Hategului).


Relieful este caracterizat prin prezenţa versanţilor foarte repezi si a coamelor montane si deluroase. Exista suprafete de intaltime medie netede, acoperite de paduri de conifere si foioase.

Este o zona carstica reprezentata prin doline, cu diametre de la 2-3 m pana la 60 m concentrate in aria Ponorici, unde se afla si cunoscuta depresiune (polie) a Ponoriciului si cea Fundaturii Ponorului si binenteles o multitudine de pesteri, avene, etc. Dintre pesteri, cele mai lungi sunt cele de la Ponorici – Cioclovina (6560 m) si Sura Mare (6183 m). Cele mai multe pesteri sunt active, strabatute de cursuri subterane. Unele sunt cunoscute pentru izvoarele istorice descoperite in ele provenite inca din paleolitic. 

Fundatura Ponorului este o zona joasa, ca un coloseum, strajuita de jur-imprejur de munti inalti. Pe fundul depresiunii serpuieste raul Ponor pana langa stanca in care si intra, pierzandu-se in piatra. Acest loc unde raul intra in piatra, poarta numele de ponor.

Peisajele formate in jurul acestor doline sunt linistite, picturale: capite de fan, stane imprejmuite de garduri de lemn si rauri care se onduleaza in fundul vailor. Sunt locuri care te vor cuceri cu siguranta, chiar daca esti innebunit dupa pereti de stanca abrupti, bolovanisuri si trasee dificile.

Lunca Ponoriciului poarta si numele de Palma lui Dumnezeu, lucru lesne de inteles avand frumusetea de aici, unde se adapostesc si cateva gospodarii de vara ale taranilor ce locuiesc in satele din imprejurimi. Vara, ciobanii isi aduc oile si vacile la pascut in Lunca Ponoriciului. Tot raul Ponorici, mai departe, formeaza in stanca pestera Cioclovina cu Apa dar si alte doua pesteri spectaculoase: Sura Mare si Sura Mica.

Legenda Lotrului și a Latoriței

Cândva, demult, atuncea când prin părțile Lotrului și ale Gâlcescului, trăiau oameni din neamul uriașilor, un flăcău chipeș, cum nu mai era altul în toți munții pășunilor întinse, s-a îndrăgostit de o fată de prin părțile vâlcene, venită cu oițele la vărat în Muntinuri.
Fata, Latorița, i-a căzut dragă și uriașului ce-și avea sălașul prin părțile Mohorului.
Dragostea fetei pentru chipeșul flăcău a fost stavilă în fața planurilor uriașului și, de furie, acesta i-a prefăcut pe amândoi în izvoare, despărțiundu-i -crezând el- pentru totdeauna.
 Pe Latorița a trimis-o spre Soare-răsare, iar pe Lotru spre miazănoapte, presărându-le în cale stânci și deschizând prăpăstii în care să-și fărâmițeze trupurile și să se irosească în pământ sau în aer, pierduți pentru totdeauna.
Scăpat de lumina poienii din Obârșie( n.r.- Obârșia Lotrului), Lotru a stat puțin pe gânduri și a cotit-o brusc spre Soare-răsare.
A curs apoi vesel la vale oprindu-se în dulbine cu păstrăvi, primind soli de închinare a vârfurilor ninse din dreapta. Se urcă în înălțimi, se strecoară lotrește printre crăpături ( n.r.- haiducește), sare în cascade, ajungând  să-și facă ,,Cataracte" în drum spre izbândă. A plecat de aici grăbit, adâncindu-se în albie de stâncă și a întins mâna spre Latorița, mai sus de Mălaia, luând-o fericiți împreună cu Oltul care dădea și el lupta cu stâncile înainte de intrarea în defileul de la Cozia.


Povestea are farmec în special pentru cei ce au bătut Parângul, Munții Latoriței și ai Lotrului, au ajuns la Obârșie la ciupercarii de acolo, au văzut licăririle tainice ale Gâlcescului sau au împresurat Voineasa, cu potecile lor neștiute. Pentru cei ce n-au fost  și n-au văzut zbaterile Lotrului și ale frumoasei Latorițe, gândul nu trebuie să pregete. MERGEȚI!



Citiți și despre:
Lacul Gâlcescu- cel mai frumos lac dintre Olt și Jiu
Cataractele Lotrului
Defileul Latoriței- unul dintre cele mai frumoase din țară

Pensiunea Doi Brazi- Voineasa

Dacă ajungeți la Voineasa, în inima Grupei Parâng, mergeți spre capătul de vest al stațiunii unde sunt mai multe pensiuni decât în asa-zisa stațiune.
Așa am găsit noi pensiunea Doi Brazi, străjuită chiar la intrarea de la receptie, de DOI... MOLIZI(?).
Mă rog, chestii geografice, de finețe, parcă pe cine interesează că sunt doi brazi sau doi molizi, tot dracul ăla e, ceva cu conuri, oricum.

În fine, cazarea este ieftină( undeva la 100 de lei în 2010), condițile sunt de trei stele, singurul inconvenient fiind lipsa balconului.

Pensiunea aparține de Hidroconstrucția, care avea aici în anii dezvoltării multilaterale, o cabană pentru mărimile de la București sau de la Râmnicu Vâlcea, care veneau să inspecteze stadiul lucrărilor la barajele din zonă.
Au transformat-o în pensiune cu gândul la ceva profit, pe care cred că-l obțin, pentru că amenajarea este una de succes.
Există un mic restaurant, fără pretenții, unde poți servi vreo cinci, șase feluri de mâncare, plus păstrav din iazul amenajat în curte, o terasă ce dă spre pădure și foișoare cu grătar pentru cei ce doresc o fripturică ca la curte.

Pentru cei aflați în tranzit, este o opțiune bună să doarmă într-un pat confortabil, într-o cameră spațioasă și curată, în liniște, pentru ca apoi să realizeze turul de cinci stele al zonei: Defileul Latoriței, cu lacurile de acumulare Petrimanu și Galbenu, Șaua Fratoșteanului, Barajul Vidra și Lacul Balindru cu cataractele Lotrului.