3. Muscel de Dâmbovița, un sat uitat din Ţinutul Troiţelor de sub munte
Sat Muscel, Comuna Moroieni,
Județul Dâmbovița, Subcarpații Getici, Muntenia de Nord
Septembrie 2011
Lângă Moroieni, în capătul nordic al judeţului Dâmboviţa,
pe cumpăna de ape ce desparte apele Ialomiţei de cele ale afluentului său
Prahova, se află un sat desprins parcă din peisajele şviţeriene, vorba
preferată a marelui geograf Ion Simionescu. Dealurile sau muscelele
subcarpatice ce colorează cu păduri de fag zona de mijloc a judeţului, cuprind
între ele un sătuc unde timpul a rămas parcă în loc.
În încremenirea aceasta de la marginea istoriei, s-au
încăpătânat să şălăşluiască vreo cincisprezece familii, care n-au roit-o spre
comuna cea mare, cu sanatoriu şi asfalt la poartă (n.a. Moroieni). Cum să
siliştească oamenii locul acesta binecuvântat de natură, cu păduri crude de
foioase, cu fâneţe grase şi cu pini portocalii peste care atârnă sufocant
lianele curpănului de pădure? Cum să părăsească zona, când de o parte a
dealului, spre dreapta, curge pădurea, de cealaltă zburdă păşuni şi fâneţe, sus
este ciripit de lăstuni şi rândunele, iar jos pluteşti în liniştea matriarhală
a Mamei Natură.
Un tablou unicat, cu case vechi, lângă care tronează
impunătoare vreo două trei tecitoare, câteva putinele şi zeci de butoaie cu
borhot de prune, din care se spune că se obţine cea mai bună ţuică din
Dâmboviţa. Locul are un farmec aparte, începând cu drumul ascuns şi bolovănos
care urcă brusc şi care nu seamănă nici pe departe cu ceea ce noi numim uliţă
şi terminând cu oalele acelea incredibil de curate, ce stau cuminţi pe gardul
de lângă bucătaria de vară. Şcoala s-a închis acum doi ani, cei patru copii din
cătunul ăsta minunat fac cei cinci kilometri, zi de zi, iarnă de vară, dar şi
în vacanţe, pentru că aici nu există magazine. Clădirea veche a şcolii este
căţărată undeva pe o coastă de deal şi se ascunde privirii de după câteva
ramuri groase de mesteacăn.
Drumul, bunişor o parte, se strică foarte mult în
apropiere de sat, este rupt de pârâul ce curge pe la poala dealului. Vreo doi
capi de familie şi-au luat ATV-uri şi cu ele înfruntă şi hârtoapele şi nămeţii.
Cică vreo doi olandezi au cumpărat pământ şi case vechi în sat. Sigur, ei… au văzut ce era de văzut sau poate, cine știe, au
simţit. Pentru ei tabloul este suprarealist, iar ideea de a locui în el
este ameţitoare. Noi, ne mulţumim să ştim că există plaiuri de aşa frumuseţe şi
linişte în România. Ţinutul Muscelului dâmboviţean este de fapt un ţinut al
apropierii de Dumnezeu, eu i-aş spune chiar Ţinutul Troiţelor.
Le vezi peste tot, la
intersecţii cu cărări de munte, în lungul drumurilor, în faţa caselor, lângă
pădure, astfel că, oriunde răsuflă grija de Dumnezeu şi toţi sfinţii cărora li
s-au închinat troiţele. O călătorie în timp, o regăsire, o redescoperire a ceva
ce este cu adevărat autentic în legătura asta dintre Om, Dumnezeu şi
Natură.
Asta am găsit eu la
Muscel. Simplitate!
Mai multe poze și postarea originală de acum 13 ani- AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu