Este vorba despre un furnal despre care citisem într-un ghid vechi și prăfuit că rezistă în picioare la Vlăhița. Sigur, zona este una cu acces destul de larg, nici vorbă de interfoane la poartă sau controale, la fosta turnătorie de fontă.
Pe scurt, Vlăhiţa nu-mi spunea nimic din punct de vedere turistic, dar ştiam că acolo funcţiona(se) o turnătorie de fontă ale cărei furnale aveau o vechime apreciabilă(secolul XIX). Trecând pe acolo, opresc la poarta uzinei şi întreb cum aş putea să le fotografiez. Paznicul îmi spune într-o română acceptabilă (Vlahita este oraşul din România cu cea mai mare omogenitate etnică secuiască -98,3% şi... culmea, ,,VLAH,, înseamnă ROMÂN) că furnalul vechi a fost dărâmat acum 10 ani. Între timp, uzina s-a închis iar exploatarea de minereu de fier de la Lueta din Munţii Harghitei, nu mai era rentabilă, dacă o fi fost vreodată! Și cum gardurile ruginite tineau loc de sisteme de securitate Ultramaster, am putut intra si fotografia ceva nedefinit, care semăna cu o ruină la și în care nu voi mai reveni niciodată.
Am rămas astfel, cu două poze făcute într-o dimineaţă ceţoasă şi cu promisiunea de a veni la Festivalul narciselor din mai, când oamenii se bucură și sărbătoresc primăvara, în poiana uriaşă de peste 300 de hectare, aflată la marginea oraşului.
În rest, amintirea unor instalatii vechi de producere a fontei cu ajutorul apei, singura de acest fel din Europa, nici un interes pentru promovare şi multă, multă...ceaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu