Legenda Nerei sau a Nerganei

.Undeva sub Piatra Goznei, din Munții Semenic, se formează un pârâiaș numit Neargănul, Nera sau alintat, Nergănița.
Nera are parte de o legendă tristă, de o poveste de dragoste spusă de undele ei, în zbaterea prin Munții Aninei  și prin faimoasele și sălbaticele ei chei.

Iată povestea, așa cum a fost ea spusă de Moș Andrei Morariul, lui Dan Pasere, jurnalist la almanahul de turism BTT din 1986:

,, Se zice că de mult de tot, pe atunci când Soarele se întâlnea în fiece zi cu Luna, trăia în pădurile de aici un mândru fecior, falnic și puternic ca bradul.
Vânător iscusit cum altul nu era, el întâlnește o mândrețe de fată cum nu mai văzuse; mult s-a mirat de îndrăzneala fetei de a bate codrul pe acolo pe unde numai fiarele sălbatice erau la ele acasă, dar mai mult s-a speriat când în zilele următoare, reîntâlnind-o își simți inima bătând să-i spargă pieptul; nu trecu multă vreme și pădurea, martora iubirii lor curate, îi găzdui, tăinuindu-le dragostea.
Tatăl fetei, stăpânul acestor locuri, puse iscoade să-i urmărească drumurile prin pădure și aflând despre iubirea dintre voinic și fată, mâniat, trimise iscoade și potere să-l aducă pe flăcău în lanțuri. Vezi bine, singura-i copilă, pețită de boieri mari, sosiți cu alai să-i ceară mâna, îi refuzase, îndrăgind un flăcău fără de stare.
Hain la suflet, stîpânul locurilor cetlui flăcăul după gratii crezând că odată întemnițat, copila va uita iubirea-i curată și-și va alege un mire de neam boieresc. Nici rugămințile fierbinți, nici plânsul, nu-l înduplecară; ferecat în lanțuri flăcăul fu aruncat într-o grotă din inima munților, hruba cu intrarea fiind apoi zidită. Așa că hotărî să o dea unui bei  putred de bogat, dar slut și bătrân. ( de aici, o legendă cu Lacul Ochiul Beiului).
În seara nunții o pală de vânt aduse chemarea flăcăului ferecat în lanțuri; cu lacrimi de jale copila se rugă la Zâna cea Bună s-o ajute. Văzându-i dragostea curată, zâna o transformă într-o șuviță de apă cristalină și puternică, ce începu să se strecoare din piatră în piatră până în inima muntelui.
Așa începu fata să-și caute voinicul ferecat  și-n ajutor să-i vină, sfredelind temnița de piatră. Trecură ani după ani, și Nergănița cu dragoste nestinsă, străpunse muntele până în cele mai tainice ungere, căutându-și iubitul. Când în față i se deschise câmpia largă a Dunării, a înteles că drum de întoarcere nu-i; cu durere în suflet lasă să-i rătăcească unda prin câmpie purtându-și povestea de dragoste. Mărturie peste vremuri au rămas cheile ce spintecă muntele, grotele ce împânzesc pereții, lacurile cristaline adunate din lacrimile vărsate. Aceasta este povestea adevărată a Nergăniței..."