O excursie în Cheile Dâmbovicioarei la 1858, de Alexandru Pelimon

Pe 24 iulie1858 Alexandru Pelimon, autorul ,,Impresiunilor de călătorie în România" se îndreaptă călare către Cheile Dâmbovicioarei și spre renumita peșteră. Peisajul întânit în cale este înfățișat cu reale calități literare.
,,Începurăm a urca dealurile, cere pe la unele locuri se făceau repezi ca un perete. Cu toate acestea, coastele dealurilor erau înfrumusețate cu tot felul de flori și un parfum dumnezeesc se amesteca cu aerul pe care îl respiram".



După cum știți, la intrarea  spre chei se află celebrul pod peste Dâmbovița, cel care dă și numele comunei. În 1858 acolo era un pichet grăniceresc, despre care amintește în treacăt, apoi călătorul se îndreptă către zona îngustă a cheilor, acolo unde astăzi vi se cer câțiva lei pentru a intra cu mașina în zona protejată.

Iată imaginea surprinsă de scriitor:
,,Spre vest, la mâna stângă, se zărește gura a doi munți de piatră ale căror vârfuri, foarte înalte, se pare ca și cum s-ar împreuna. Această intrare între aste două coloane de stânci atât de gigantești și râpoase fac a-mi bate inima și oarecum a mă înfiora. Aci aerul începu a fi foarte rece, fiindcă soarele niciodată nu poate pătrunde. Cu cât înaintăm, stâncile ce se află atârnând în aer și care prea puțin se țineau de munte, păreau că au să ne îngroape sub dânsele".

Imaginați-vă ce simte autorul, ce sentiment de teamă îl încearcă, mai ales când aude vuietul acela al ,,apișoarei care curge cu un urlet înfiorător" totul accentuat de copitele cailor și de căderile de pietre de pe versanți.

,,Deosebit încă, răsunetul văii face locul și mai înfiorător și fiecare călcătură a copitei caluluisau când se mișcă vreo pitricică de la locul ei, năștea un nou sunet care se amesteca și se pierdea în răsunetul cel nemărginit al văii. Merserăm în acest chip ca și cum umblam pe sub pământ..."

Ce momente deosebite, ce sălbăticie, ce peisaj virgin a văzut Alexandru Pelimon, acum mai bine de 150 de ani și ce îngrămădeală, ce mizerie, ce turism deșănțat se întâmplă astăzi într-o zonă, cică ocrotită.

Această descriere a Cheilor Dâmbovicioarei, dincolo de valoarea ei literară, reține atenția cititorului și călătorului, pentru că astfel poate compara cheile de ieri  cu cele de azi, schimbările majore survenite în peisaj, modelarea versanților  sau scăderea debituilui râului. Toate se datorează umanizării excesive a zonei, localnicilor și alogenilor cu vile uriașe, pensiunilor și nu în cele din urmă turiștilor fără măsură și fară simț( de orice fel!).

Și apropo, dacă Alexandru Pelimon ar fi aruncat un PET atunci, nu cumva l-am fi găsit și noi prins în vreun părete râpos sau într-un trunchi de copac din albia Dâmboviței?