Azi, avem ca invitată o călătoare ce-și mărturisește dragostea pentru comuna cu nume de arbust fructifer- Cornu, de la poalele Subcarpaților Prahovei.
Diana Camelia, este o romantică iubitoare de natură, care scrie frumos și scrie cum simte.
Mulțumim Diana!
‘Nu conteaza cat de lunga este iarna, primavara vine sigur’, spune un proverb…
Si
cate zile am avut in iarna care tocmai a trecut cand m-am surprins
spunand: mai e un pic si vine! Inca un pic si vine… Si a venit! A venit
Primavara! Ah, ce frumos…m-as urca pe Pamant si m-as scalda in toate
culorile noii Primaveri! As sta nemiscata sa simt tot freamatul noului…o
frunza noua, un ciripit nou, o alta barza care-si face cuib, inca o
floare care se deschide…
Sfarsit de aprilie, inceput de mai; la nici 100 de kilometrii de haoticul Bucuresti, undeva intre Breaza si Campina, in judetul Prahova, la aproximativ 600m altitudine, se afla un loc mic, al carui nume cu o mare rezonanta politica nu are nicio legatura cu explozia de lumina ce se degaja din litere: CORNU!
Fiecare litera, separat si apoi impreuna, definesc Cornu, asa cum este el, de fapt:
Sfarsit de aprilie, inceput de mai; la nici 100 de kilometrii de haoticul Bucuresti, undeva intre Breaza si Campina, in judetul Prahova, la aproximativ 600m altitudine, se afla un loc mic, al carui nume cu o mare rezonanta politica nu are nicio legatura cu explozia de lumina ce se degaja din litere: CORNU!
Fiecare litera, separat si apoi impreuna, definesc Cornu, asa cum este el, de fapt:
C – cald; O - ospitalier; R – rosu, dogorit de soare; N - nestemat; U – uimitor, in final!
Indraznesc
sa-mi las hanoracul in portbagajul masinii, arunc o privire imprejur,
ma salut cu dealurile gatite in straie noi-verzi si purced prin Cornu
perpedes, sub binecuvantarea dragului Soare, care ma mangaie cu razele
lui blande si ma insoteste timid, pas cu pas. La colt de ulita imi
ureaza ‘bun-venit’ un copac plin ochi de flori roz, caruia ii promit o
fotografie mai pe inserat, cand ma intorc. Fiindca timpul este grabit si
déjà mi-am dat intalnire cu Cornu de Jos, grabesc pasul si ajung in
centru. Imi lipesc nasul de un pomisor verde-crud, incarcat cu frunze
proaspete si placut mirositoare. Imi ridic privirea si ceva imi retine
atentia: este Muzeul Hartilor, care este, de fapt, o particica din
Muzeul National al Hartilor si Cartilor Vechi din
Bucuresti! Ce pacat ca este inchis! Aici si-au gasit adapostul 160 de
harti donate, marturii ce vorbesc despre autenticitatea, specificitatea
si radacinile acestor locuri. Cu mare placere laud si salut aparitia
Muzeului Hartilor din Cornu in circuitele turistice de pe Valea
Prahovei! Inca un pas inainte pentru turismul romanesc!
De
partea cealalta a strazii, Primaria comunei Cornu imi zambeste
impunatoare si ma invita sa poposesc pe o banca si sa admir fantana
arteziana multicolora; dar timpul ma trage din nou de maneca si-mi
aminteste ca ceva special ma asteapta in Cornu de Sus. Prietenul meu,
Soarele, nu mai eete timid deloc! Cu razele-I fierbinti dogoreste peste
plaiurile inverzite si imi face intr-una cu ochiul. Golesc inca o sticla
cu apa potabila-gustoasa de Cornu si ma indrept cu emotie nestapanita
catre Cornu de Sus! Gandul ma poarta departe peste secole si imi
imaginez un satuc pierdut in lume, printre dealuri imbracate frumos in
paduri de foioase si pomi fructiferi, cu pasuni generoase pe care pasc
linistite cornutele.
Undeva, langa o fereastra luminata, asezat la biroul lui, un om cu un condei in mana face primele insemnari referioare la Cornu.
Era inceputul secolului XVI, cand Neagoe Basarab facea prima atestare documentara a acestui loc, scotandu-l, putin cate putin, din anonimat. Ceea ce apare insa, statornic in insemnarile vremurilor, era faptul ca satucul nostru – Cornu – era un centru bisericesc prestigios, cu o viata religioasa activa.
Dovada vie, supravietuitoarea cutremurelor si a vitregelor timpuri este, acum, aici, in fata mea: Biserica de Lemn cu hramul ‘Inaltarea Domnului’! Se pare ca primul lacas a fost inaltat in preajma anilor 1600, de catre ostenii lui Mihai Viteazu, o constructie rezistenta din lemn si nuiele. Pisania de la intrare arata ca Biserica a fost reconstruita in 1911. In 1914, prin Decretul regelui Ferdinand si cu sprijinul ministrului culturii Nicolae Iorga, Biserica este decalarata monument istoric si inscrisa in Catalogul Marilor Valori Nationale de Arta. Lacasul detine multe obiecte de mare valoare artistica si de patrimoniu.
Undeva, langa o fereastra luminata, asezat la biroul lui, un om cu un condei in mana face primele insemnari referioare la Cornu.
Era inceputul secolului XVI, cand Neagoe Basarab facea prima atestare documentara a acestui loc, scotandu-l, putin cate putin, din anonimat. Ceea ce apare insa, statornic in insemnarile vremurilor, era faptul ca satucul nostru – Cornu – era un centru bisericesc prestigios, cu o viata religioasa activa.
Dovada vie, supravietuitoarea cutremurelor si a vitregelor timpuri este, acum, aici, in fata mea: Biserica de Lemn cu hramul ‘Inaltarea Domnului’! Se pare ca primul lacas a fost inaltat in preajma anilor 1600, de catre ostenii lui Mihai Viteazu, o constructie rezistenta din lemn si nuiele. Pisania de la intrare arata ca Biserica a fost reconstruita in 1911. In 1914, prin Decretul regelui Ferdinand si cu sprijinul ministrului culturii Nicolae Iorga, Biserica este decalarata monument istoric si inscrisa in Catalogul Marilor Valori Nationale de Arta. Lacasul detine multe obiecte de mare valoare artistica si de patrimoniu.
Fascinata
de culorile vlaguite de timp ale picturilor si de calmul
imprejurimilor, realizez ca timpul uita din nou sa mai fie prietenul
meu.
Soarele
obosit, da semne de neliniste si-mi sopteste ca ar vrea sa-si incheie
ziua. Ma las insotita de razele lui ocrotitoare si urc deasupra
dealurilor. Ma asez pe trepte, aproape de Manastire si imi caut starea
potrivita pentru a asista la ritualul apusului, pe care Soarele, cu
mandrie si-l etaleaza. Un pisic cu blana tarcata is face repede cuib in
bratele mele si-si incepe torsul de seara. Il botez in gand Cornu, il
privesc in ochisorii rotunzi, ma priveste si ne intelegem sa-l privim pe
Soare. Dealurile incep sa-si schimbe culoarea, verdele crud isi ia
camasa de noapte si se pregateste sa asculte povestea prietenului Soare.
Florile se inchid si se baga la somn un pic mai devreme. Greierii isi
potrivesc fracurile si isi pregatesc
arcusurile.
Incepe cantecul… este un cantec despre primavara…o stare pe care o atingi poate doar o data, la inceput de an…
2 comentarii:
Foarte frumos, felicitari! Iata dovada ca se poate scrie si despre un sat, pe care il credem neinsemnat. Cine iubeste Calatoria, gaseste mereu cate ceva, oriunde.
Asa am facut si eu cu un sat izolat din comuna Moroieni, numit Muscel. Este situat in Subcarpatii Dambovitei.
Trimiteți un comentariu