Cornu, în culori de primăvară…

Azi, avem ca invitată o călătoare ce-și mărturisește dragostea pentru comuna cu nume de arbust fructifer- Cornu, de la poalele Subcarpaților Prahovei. 

Diana Camelia, este o romantică iubitoare de natură, care scrie frumos și scrie cum simte. 

Mulțumim Diana!

‘Nu conteaza cat de lunga este iarna, primavara vine sigur’,  spune un proverb…

Si cate zile am avut in iarna care tocmai a trecut cand m-am surprins spunand: mai e un pic si vine! Inca un pic si vine… Si a venit! A venit Primavara! Ah, ce frumos…m-as urca pe Pamant si m-as scalda in toate culorile noii Primaveri! As sta nemiscata sa simt tot freamatul noului…o frunza noua, un ciripit nou, o alta barza care-si face cuib, inca o floare care se deschide…
Sfarsit de aprilie, inceput de mai; la nici 100 de kilometrii de haoticul Bucuresti, undeva intre Breaza si Campina, in judetul Prahova, la aproximativ 600m altitudine, se afla un loc mic, al carui nume cu o mare rezonanta politica nu are nicio legatura cu explozia de lumina ce se degaja din litere: CORNU! 
Fiecare litera, separat si apoi impreuna, definesc Cornu, asa cum este el, de fapt:

C – cald; O - ospitalier; R – rosu, dogorit de soare; N - nestemat; U – uimitor, in final!

Indraznesc sa-mi las hanoracul in portbagajul masinii, arunc o privire imprejur, ma salut cu dealurile gatite in straie noi-verzi si purced prin Cornu perpedes, sub binecuvantarea dragului Soare, care ma mangaie cu razele lui blande si ma insoteste timid, pas cu pas. La colt de ulita imi ureaza ‘bun-venit’ un copac plin ochi de flori roz, caruia ii promit o fotografie mai pe inserat, cand ma intorc. Fiindca timpul este grabit si déjà mi-am dat intalnire cu Cornu de Jos, grabesc pasul si ajung in centru. Imi lipesc nasul de un pomisor verde-crud, incarcat cu frunze proaspete si placut mirositoare. Imi ridic privirea si ceva imi retine atentia: este Muzeul Hartilor, care este, de fapt, o particica din Muzeul National al Hartilor si Cartilor Vechi din Bucuresti! Ce pacat ca este inchis! Aici si-au gasit adapostul 160 de harti donate, marturii ce vorbesc despre autenticitatea, specificitatea si radacinile acestor locuri. Cu mare placere laud si salut aparitia Muzeului Hartilor din Cornu in circuitele turistice de pe Valea Prahovei! Inca un pas inainte pentru turismul romanesc!

De partea cealalta a strazii, Primaria comunei Cornu imi zambeste impunatoare si ma invita sa poposesc pe o banca si sa admir fantana arteziana multicolora; dar timpul ma trage din nou de maneca si-mi aminteste ca ceva special ma asteapta in Cornu de Sus. Prietenul meu, Soarele, nu mai eete timid deloc! Cu razele-I fierbinti dogoreste peste plaiurile inverzite si imi face intr-una cu ochiul. Golesc inca o sticla cu apa potabila-gustoasa de Cornu si ma indrept cu emotie nestapanita catre Cornu de Sus! Gandul ma poarta departe peste secole si imi imaginez un satuc pierdut in lume, printre dealuri imbracate frumos in paduri de foioase si pomi fructiferi, cu pasuni generoase pe care pasc linistite cornutele. 
Undeva, langa o fereastra luminata, asezat la biroul lui, un om cu un condei in mana face primele insemnari referioare la Cornu. 
Era inceputul secolului XVI, cand Neagoe Basarab facea prima atestare documentara a acestui loc, scotandu-l, putin cate putin, din anonimat. Ceea ce apare insa, statornic in insemnarile vremurilor, era faptul ca satucul nostru – Cornu – era un centru bisericesc prestigios, cu o viata religioasa activa.

Dovada vie, supravietuitoarea cutremurelor si a vitregelor timpuri este, acum, aici, in fata mea: Biserica de Lemn cu hramul ‘Inaltarea Domnului’! Se pare ca primul lacas a fost inaltat in preajma anilor 1600, de catre ostenii lui Mihai Viteazu, o constructie rezistenta din lemn si nuiele. Pisania de la intrare arata ca Biserica a fost reconstruita in 1911. In 1914, prin Decretul regelui Ferdinand si cu sprijinul ministrului culturii Nicolae Iorga, Biserica este decalarata monument istoric si inscrisa in Catalogul Marilor Valori Nationale de Arta. Lacasul detine multe obiecte de mare valoare artistica si de patrimoniu.

Fascinata de culorile vlaguite de timp ale picturilor si de calmul imprejurimilor, realizez ca timpul uita din nou sa mai fie prietenul meu.

Soarele obosit, da semne de neliniste si-mi sopteste ca ar vrea sa-si incheie ziua. Ma las insotita de razele lui ocrotitoare si urc deasupra dealurilor. Ma asez pe trepte, aproape de Manastire si imi caut starea potrivita pentru a asista la ritualul apusului, pe care Soarele, cu mandrie si-l etaleaza. Un pisic cu blana tarcata is face repede cuib in bratele mele si-si incepe torsul de seara. Il botez in gand Cornu, il privesc in ochisorii rotunzi, ma priveste si ne intelegem sa-l privim pe Soare. Dealurile incep sa-si schimbe culoarea, verdele crud isi ia camasa de noapte si se pregateste sa asculte povestea prietenului Soare. Florile se inchid si se baga la somn un pic mai devreme. Greierii isi potrivesc fracurile si isi pregatesc arcusurile.

Incepe cantecul… este un cantec despre primavara…o stare pe care o atingi poate doar o data, la inceput de an…