Aduc din nou vorba despre Gârda de Sus şi despre minunile Bihorului Sudic, de data aceasta am în vedere nişte chei frumoase şi o peşteră relativ accesibilă.
La cel mult un kilometru de centrul comunei mai sus amintite, ajung la o intersecţie unde un politist local îmi face semn că nu pot merge mai departe pe asfalt, ciment sau ce o fi, pentru că pe valea Ordâncuşei, cel mai lung traseu spre Scărişoara, se lucrează.
Şi chiar se lucrează( este vorba de august 2010), pe cei 15 kilometri, pentru ca turistul grăbit, bătrân, tânăr sau străin să ajungă nehurducat şi odihnit la minunea cu gheţar de pe platou, anul acesta sigur se va putea ajunge sus cu maşina în condiţii civilizate sau cu microbuzele electrice de la Mama Uta.
Urmez grăbit, ca în urmă cu 10 ani prin hârtoapele aceluiaşi drum, panglica de asfalt ce mă duce prin cheile Ordâncuşei la Poarta lui Ionele întrebând pe cineva dacă peştera se poate vizita. Răspunsul: Nu, este inundată!
Aici, surpriză sau nu, debitul mare al apei generat de ploile ce avuseseră loc cu câteva zile înainte, nu mai permitea, cel puţin la prima vedere, intrarea în peşteră.
La stradă, podeţul de 50 de centimetri lăţime este transformat în făgaş sau în ogaş de către apă iar după el, vijelia lichidă are tot o jumătate de metru.
Cu copil, cu purcel, urc în viteză pe podeţ, sub privirile admirative ale unor turişti ce nu îndrăzniseră sa urce la pestera. Cu soţia în urma mea, traversez pârâul vijelios şi urc scările, câte mai sunt nerupte de apă, şi mă îndrept spre peşteră.
Aceasta se află într-un perete înalt şi abrupt, cu o intrare frumoasă, monumentală, însă atunci zgomotul făcut de apa ce izbucnea practic din peşteră îţi creştea nivelul de adrenalină iar fiorii inundau ceafa, deja zbârlită de aerul rece al peşterii.
Nu se poate înainta mai mult de 60 de metri în general, şi cu atât mai puţin acum când tăpşanul calcaros care altădată putea fi traversat cu o săritură sprintenă, se transformase într-o cascadă în toată regula, pe care doar o bănuim pentru că întunericul era aici la el acasă.
Ieşim şi coborâm, îmi iau iar copilul în braţe şi traversez ca la circ podeţul inundat, după care la vreo 20 de metri distanţă de peşteră cineva mă întreabă dacă se poate vizita: Bineînţeles, numai să vă descălţaţi la intrare!
steagul l-aţi văzut?
Un comentariu:
Mai nou, grija la taietorul de bilete de intrare... Am fost vineri pe acolo, am cerut zece bilete de adulti, el ne-a dat zece bilete, le-am numarat dar nu le-am verificat. Ce credeti? Erau 4 de adulti si 6 de copii. Restul l-a bagat in buzunar, ne-am gandit.
Da' de unde :) Nu doar restul, am dedus mai pe urma, ci probabil inca cel putin 60%, pentru ca seriile biletelor n-au fost mai mult de doua consecutive:
AB0003185
AB0003186
AB0003192
AB0003195
AB0050159
AB0050160
AB0050164
AB0050166
AB0050175
AB0050176
Cel mai probabil omul ia banii si nu da biletul celui care il cumpara.
Si colac peste pupaza, omul s-a rugat la plecare de noi sa-l luam o bucata de drum cu noi cu masinile. Ceea ce am si facut, caci oamenii buni incap oricati, nu?...
Trimiteți un comentariu