Peştera Urşilor şi Peştera de Gheaţă- Borsec

Împrejurimile Borsecului nu mai sunt atât de triste precum aleile dintre vilele părăsite. O lume sălbatică sălăşuieşte la marginea staţiunii, acolo unde pădurea de molizi bătrâni, ascunde poteci şi alei cu băncuţe, peşteri şi poveşti cu zâne.



Indicatoarele turistice puse de primărie, te poartă cale de vreo 20 de minute până spre Izvorul Străvechi, proaspăt refăcut, unde liniştea pădurii este spartă de sunetele bocănite ale unei ciocănitori încăpăţânate. Acolo urmezi poteca spre peştera de gheaţă, coborând abrupt un tăpşan de calcar şi travertin, în legătura directă cu fosta exploatare de suprafaţă a acestor roci.



Crucea roşie pictată pe un perete înalt de vreo 40 de metri, te anunţă că ai ajuns la ,,Peştera de Gheaţă", de fapt o hrubă, o cavitate sau, dacă vreţi, o grotă naturală unde un izvoraş ce curge printre diaclazele calcarului, îngheaţă iarna, formând stalactite prinse de jgheaburile surplombate dintre stânci. Nu ştiu dacă vara, aceste formaţiuni de gheaţă rezistă, dar printre fulgii de zăpadă apariţia aceasta are farmec.



După alte 20 de minute de mers printre troienele de zăpadă, care acoperă drumul , ajungeţi la o şi mai spectaculoasă peşteră, numită a Urşilor-probabil loc de hibernare, pe vremuri. Un culoar îngust cu aspect de defileu te poartă către capătul peşterii fără tavan, urmând meandrele desenate de cine ştie ce pârâu, în roca aceasta calcaroasă şi aparent dură.



La un moment dat după o curbă largă, şi după parcurgerea celor 20 de metri de înghesuială, te asteaptă o moviliţă de peturi şi ambalaje de chips-uri, ceva gheaţă şi vreo două lemne arse, semn că teroriştii de week-end, şi-au făcut culcuş şi acolo, la o sticluţă de vodcă.



Merită să te plimbi în mijlocul iernii, deşi cred că vara spectacolul oferit de pădure şi de poienile înflorite este ceva mai atrăgător. De asemenea se poate face o mică drumeţie la cariera de travertin sau puteţi să vă bucuraţi de soare şi apă minerală la Baia Zânelor sau de o cină gustoasă la Korona.