Defileul Latoriței. Fără cuvinte, în multe cuvinte
Sat Ciunget, Comuna
Mălaia, Județul Vâlcea, Munții Latoriței, Grupa Parâng, Carpații Meridionali
Decembrie 2011
Munții Latoriței, sunt necunoscuți, restrânși ca suprafață, destul de
înalți și înghesuiți între spinările vânjoase ale Parângului, Lotrului și
Căpățânii. Aici s-a țesut o frumoasă legendă care vorbește despre iubirea
dintre un păstor sau haiduc pe nume Lotru și o ciobăniță pe numele ei Latorița.
Cei doi, sau cele două(n.b.râuri), reușesc să-și împletească undele după zeci de
kilometri în care aleargă paralel de o parte și de alta a acestor munți. Locul
de întâlnire se numește, cum altfel ,,Gura Latoriței", și este situat
la 30 de kilometri de Brezoi și la 7 km. de Voineasa, în capătul de vest al
Țării Loviștei, în inima Meridionalilor.
Chiar dacă are nume de fată, Latorița este un râu
viguros, care a reușit să(-și) creeze un defileu cum rar am întâlnit în
România. Parafrazând o reclamă celebră, este ,,probabil
cel mai frumos defileu din țara noastră".
Nivelul de
bază coborât al Lotrului, a obligat Latorița să se adâncească, ferăstruind
astfel o vale îngustă în cele mai dure roci existente la noi: șisturi
cristaline, gnaise, roci magmatice și calcare cristaline.
Rezultatul geomorfologic te lasă fără suflare, la
propiu. O incursiune într-o lume fantastică, bântuită de jgheaburi, pereţi
surplombați, ace și țancuri, hornuri și săritori peste care apa se
răsfiră în voaluri de mireasă. Din loc în loc, apar versanți tiviți de
grohotișuri, acoperiți de molizi și de exemplare distinse de larice sau zadă,
ori întinse șiraguri de brusturi uriași. Ici și colo mesteceni și fagi se
amestecă cu coniferele, lăsând loc și pentru coloanele de piatră cenușie, care
se ițesc printre ei.
După satul Ciunget, la 610 metri altitudine, unde se află
și centrala
hidroelectrica de 510 MW(cea mai mare din țară!),
intrați în lumea minunată a defileului Latoriței, prins în chingile Munților
Repezi-Părăginosu de o parte și cele ale Târnovului în cealaltă. Este primul și
cel mai îngust sector al defileului, unde apa furioasă se agită peste pragurile
colțuroase ale rocilor prea dure pentru a fi șlefuite, unde se ascund în
marmitele de eroziune păstrăvi iuți și unde în anii '50 se practica plutăritul.
Pe lângă pereții surplombați, mașina își face loc cu
greu, pe drumul asfaltat, dar neîntreținut, care duce până la cele două baraje
ce întregesc farmecul locurilor și oferă priveliști unice. Este
vorba despre lacurile Petrimanu și Galbenu, lacuri care, paradoxal, îmbogățesc
peisajul și nu îl urâțesc, cum se întâmplă în alte locuri. Doar stâlpii
schilozi, de înaltă tensiune, obturează imaginea aparatului de fotografiat. Nu
pot să-i ocolesc, cadrul îi prinde, stau scheletici pe mijlocul văii, ca niște
arătări din altă lume.
La un moment dat, la câțiva
kilometri de primul baraj, în zona în care valea se îngustează pentru a doua
oară, apare o stâncă de calcar cristalin, peste care un firicel de apă curge ca
o lacrimă pe versantul golaș. Se numește, destul de sugestiv, cascada Apa
Spânzurată. Multe mici cascade au acum un debit minuscul, pentru că
pâraiele din toți munții din jur plătesc tribut lacurilor de acumulare și
forței omului.
Pe la
Prejbeni, la 7 kilometri după ce am intrat în defileu, drumul se strecoară pe
sub versantul Târnovului, pentru a poposi într-o mică depresiune numită
Borogeana. După alți patru kilometri se ajunge la lacul Petrimanu, iar
sectoarele înguste devin din ce în ce mai rare, pentru a se destinde la capătul
traseului, la barajul lacului Galbenu. Deja am ajuns la 1150 de metri, altitudinea primului
baraj, așadar am urcat 500 de metri. Drumul continuă pe lângă cele două lacuri
spre Iezerele Latoriței și cascada Moara Dracului, alte minuni din munții ăștia
frumoși și necunoscuți.
Postarea originală și mai multe poze-AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu